Cum să alinăm dorul de părinți?

Autor: Țurcanu Diana

Ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a fi mamă. Câtă emoţie simţi când afli că vei avea un copil şi, totodată, câtă frică. Frica că nu vei face faţă sau că nu vei putea să îi oferi tot ce trebuie copilului. Şi atunci începi să-ţi faci tot felul de planuri, pentru ca totul să fie cât mai bine. De multe ori suntem atât de copleşiţi de responsabilităţile materiale încât nu ne dăm seama că un copil se mulţumeşte cu atât de puţin : cu dragoste, cu ocrotire, cu înţelegere.

Sunt profesoară într-un sat oarecare din România. Meseria mea mi-a dat ocazia de multe ori să întâlnesc cazuri , din ce în ce mai dese, când grijile materiale i-au copleşit atât de mult pe părinţi încât au uitat care este adevărata responsabilitate faţă de copilul lor. Şi atunci, ca să facă faţă, au plecat. Au plecat la muncă în străinătate, sperând la o viaţă mai bună pentru familia lor. Şi au lăsat în urmă, în grija bunicilor sau a unei mătuşi, un pui de om dezorientat, care nu a înţeles cum de a rămas deodată singur.

În ultimul timp figura unui astfel de băieţel mă obsedează. A fost şi înainte un copil cam neliniştit şi slăbuţ la învăţătură, în schimb dornic să înveţe şi să participe la ore. Glumea în timpul orei, dar într-un mod plăcut care nu deranja. La începutul acestui an şcolar am aflat că mama i-a plecat în Italia. Şi am găsit în clasă un elev total schimbat: agresiv în limbaj nu numai cu ceilalţi colegi, ci şi cu noi. Aproape toţi colegii mei se plângeau de comportamentul său, eu fiind printre ei. Refuza să scrie şi să citească iar când făcea o poznă se uita mereu în ochii mei, sfidător, aşteptând o reacţie. Şi atâtă dorinţă de fi băgat în seamă, atâta dor de mamă se vedea în privirea sa încât nici măcar nu îndrăzneam să-l cert. Şi ce putem face noi, profesorii, în asemenea situaţii? Cum îi putem ajuta, când avem atât de puţine arme cu care să luptăm? Cum putem să le alinăm acestor copii dorul de părinţi? Cum să ajungem la sufletul lor? Şi atunci, din neputinţă reacţionăm invers: îi pedepsim cu note mici, îi îndepărtăm şi rămanem cu acelaşi gust amar că nu am făcut nimic. Merg acasă, îmi strâng propriul copil în braţe şi îmi jur că al meu nu o să păţească la fel. Dar pot eu oare să ştiu ce va aduce viitorul? Pot eu să-i garantez că peste un an sau doi grijile materiale nu mă vor forţa să fac la fel ca atâţia alţi părinţi?


Acest articol a fost actualizat recent pe

de către

cu tematica

Despre autor

Avatar Jorjette C

Păreri și impresii:

41 de răspunsuri la „Cum să alinăm dorul de părinți?”

  1. Avatar ELENA .B
    ELENA .B

    Domnule Cristescu Bogdan dumneavoastra ganditi….sau ati citit inainte sa postati acest raspuns?

  2. Laurentiu: Nu ştiu dacă poti hotărî atât de uşor unde este sau nu este locul cuiva. Mai ales când nu cunoşti acel om . Cînd m-am referit la acele”puţine arme” era vorba de armele puţine pe care ni le pune la dispoziţie sistemul şi nu de ceea ce insinuezi tu. Sunt profesoară pentru că asta mi-am dorit ,asta îmi place să fac şi nu pentru că nu aveam altă posibilitate.E o meserie frumoasă,pe care o fac cu drag. Şi dacă mă frământ cu asemenea cazuri e tocmai pentru că îmi pasă şi aş vrea să fac ceva pentru a îmbunătăţi situaţia acestor copii.

  3. comentariile unor personaje cum ar fi laurentiu sau bogdan sunt binevenite. ele confirma aprecierile d/nei profesoare. sper doar ca cei doi nu sunt inca parinti si nu vor gandi la fel atunci cand vor fi. aceasta pentru ca ei nu inteleg rolul parintilor si considera ca un profesor ii poate inlocui. oare cum ar putea un profesor sa faca lucruri care doar un parinte poate sa le faca, sa se joace cu copiii lor, sa le citeasca o poveste seara, sa iasa cu ei la o plimbare? ei sunt doar persoane deziluzionate si resemnate, care nu fac decat efortul de a critica toate institutiile acestei tari: scoala, administratia, politia (militia, cat respect! …), poate si Biserica (ati uitat-o, d-le laurentiu). cat despre “un sat oarecare” – un sat de care probabil nu ati auzit si nu conteaza cum se numeste, pentru ca asa ceva se intampla in mai toate satele. cam subtil pentru dumneavoastra…

  4. Pentru Laurentiu: Am destul de multe realizari de cand sunt profesoară de sat incat nu consider ca ar trebui sa las pe altcineva in locul meu .Fostii elevi care au ajuns la diferite facultati si care inca ma cauta sunt marturia muncii mele .Daca ati spus asa ceva inseamna ca  va culegeti informatiile doar de la televizor si din presa. Se spune ca e mai usor sa critici decat sa faci ceva.

  5. Deja locul tău nu mai este acolo! Da, sunt de acord cu Laur, renunţaţi la job pentru că este un job şi atât. Pentru că să spui “Sunt profesoară într-un sat oarecare din România” înseamnă să arăţi clar că nu eşti mulţumit de locul unde eşti. Nu este de condamnat, nu este nici de lăsat să treacă. Ca mamă, să trăieşti o viaţă nepotrivită, vă duc toate către frica şi îngrijorarea ce o aveţi, de a nu deveni la fel ca acele mame preocupate de viaţa materială mai mult decât de cea spirituală, sufletească.

    Poate că dacă nu aveţi rezultate acolo, dacă nu schimbaţi lumea, nu pentru că vreţi ci pentru că vi se cere, plecaţi! Asta nu înseamnă că nu aţi putut face nimic ci că acei oameni nu sunt pregătiţi să primească schimbarea ce le-o oferiţi.

    Dacă la mine vine o persoană şi se plânge că viaţa sa nu este în regulă şi îmi povesteşte de toate cele care nu sunt în regulă, eu îi propun schimbarea, dar credeţi-mă că 99% refuză şi asta pentru că dacă scapă de probleme nu mai ştiu ce să facă. Să fii român şi să nu ai probleme pentru unii e plictisitor. Aflaţi în probleme se întreabă o perioadă cum ar să nu le mai aibă, dar uită să se mai întrebe şi trăiesc aşa cu ele. Problemele sunt o preocupare activă, ai pe ce să-ţi consumi energia într-o viaţă de “slav de supermarket”!

    Nu e vina nimănui că alţii suferă. Totul face parte din marele plan, noi cei care vedem, ajutăm dacă ni se cere, dar trebuie să ştim să renunţăm dacă nu există şi din partea cealaltă implicare …

    Şi noi avem viaţa noastră, nu?

  6. Avatar Laurentiu
    Laurentiu

    Update: stia si popa…

  7. Avatar Laurentiu
    Laurentiu

    @ELENA B.
    “Şi atunci, din neputinţă reacţionăm invers: îi pedepsim cu note mici, îi îndepărtăm şi rămanem cu acelaşi gust amar că nu am făcut nimic”.

    Cu ceva timp in urma am vazut la TV povestea unei fetite (~12ani la mom. reportajului) dintr-un sat oarecare din RO. Parinti oligofreni, ea oligofrena + sifilis. Aproape toti taranii o violau -> 3/4 din sat avea sifilis.
    Stia primarul, stia invatatorul, stia militianul…stiau TOTI.
    NIMENI N-A FACUT NIMIC ! NIMENI NU FACE NIMIC !


    PS: ati inteles, desigur, ca nu am nimic cu dvs. personal.




  8. Avatar ELENA .B
    ELENA .B

    Laurentiu am vazut ca critici peste tot….nu inteleg aluzia cu (Sfatul meu: lasati pe altcineva in locul dumneavoastra) chiar nu inteleg ce este cu critica asta din partea dumneavoastra…fiecare spune ceea ce gandeste

  9. Avatar Laurentiu
    Laurentiu

    Da, corect, nu-i usor. Nici imposibil nu e. Asa cu “puţine arme”…

  10. Avatar Laurentiu
    Laurentiu

    “Şi ce putem face noi, profesorii, în asemenea situaţii? Cum îi putem ajuta, când avem atât de puţine arme cu care să luptăm? Cum putem să le alinăm acestor copii dorul de părinţi? Cum să ajungem la sufletul lor? Şi atunci, din neputinţă reacţionăm invers: îi pedepsim cu note mici, îi îndepărtăm şi rămanem cu acelaşi gust amar că nu am făcut nimic. Merg acasă, îmi strâng propriul copil în braţe şi îmi jur că al meu nu o să păţească la fel”.
    Accent pe Cum să ajungem la sufletul lor?
    ASTA  ESTE  MESERIA  DUMNEAVOASTRA stimata doamna profesoară într-un sat oarecare din România.
    Merg acasă, îmi strâng propriul copil în braţe şi îmi jur că al meu nu o să păţească la fel”


    Sfatul meu: lasati pe altcineva in locul dvs…..

    1. Ideea mi se pare a fi alta, nu aceea că un profesor nu are ce face, ci faptul că părinții ar trebui să facă ceva, ei sunt aceia care pot să facă ceva. Profesorii se pot da și peste cap și degeaba, pentru că ceea ce le lipsește copiilor sunt părinții.

      Pentru copii, în inconștientul lor apare sentimentul de abandon, care atrage după sine diferite trăsături caracteristice, putem chiar să le numim și tipare. Cum este descris și în articol, copii încep în aceste cazuri să se manifeste mai violent pentru a atrage atenția, în sperața ca mama să se întoarcă acasa… E destul de complex…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *