Cum să alinăm dorul de părinți?

Autor: Țurcanu Diana

Ce bucurie poate fi mai mare decât aceea de a fi mamă. Câtă emoţie simţi când afli că vei avea un copil şi, totodată, câtă frică. Frica că nu vei face faţă sau că nu vei putea să îi oferi tot ce trebuie copilului. Şi atunci începi să-ţi faci tot felul de planuri, pentru ca totul să fie cât mai bine. De multe ori suntem atât de copleşiţi de responsabilităţile materiale încât nu ne dăm seama că un copil se mulţumeşte cu atât de puţin : cu dragoste, cu ocrotire, cu înţelegere.

Sunt profesoară într-un sat oarecare din România. Meseria mea mi-a dat ocazia de multe ori să întâlnesc cazuri , din ce în ce mai dese, când grijile materiale i-au copleşit atât de mult pe părinţi încât au uitat care este adevărata responsabilitate faţă de copilul lor. Şi atunci, ca să facă faţă, au plecat. Au plecat la muncă în străinătate, sperând la o viaţă mai bună pentru familia lor. Şi au lăsat în urmă, în grija bunicilor sau a unei mătuşi, un pui de om dezorientat, care nu a înţeles cum de a rămas deodată singur.

În ultimul timp figura unui astfel de băieţel mă obsedează. A fost şi înainte un copil cam neliniştit şi slăbuţ la învăţătură, în schimb dornic să înveţe şi să participe la ore. Glumea în timpul orei, dar într-un mod plăcut care nu deranja. La începutul acestui an şcolar am aflat că mama i-a plecat în Italia. Şi am găsit în clasă un elev total schimbat: agresiv în limbaj nu numai cu ceilalţi colegi, ci şi cu noi. Aproape toţi colegii mei se plângeau de comportamentul său, eu fiind printre ei. Refuza să scrie şi să citească iar când făcea o poznă se uita mereu în ochii mei, sfidător, aşteptând o reacţie. Şi atâtă dorinţă de fi băgat în seamă, atâta dor de mamă se vedea în privirea sa încât nici măcar nu îndrăzneam să-l cert. Şi ce putem face noi, profesorii, în asemenea situaţii? Cum îi putem ajuta, când avem atât de puţine arme cu care să luptăm? Cum putem să le alinăm acestor copii dorul de părinţi? Cum să ajungem la sufletul lor? Şi atunci, din neputinţă reacţionăm invers: îi pedepsim cu note mici, îi îndepărtăm şi rămanem cu acelaşi gust amar că nu am făcut nimic. Merg acasă, îmi strâng propriul copil în braţe şi îmi jur că al meu nu o să păţească la fel. Dar pot eu oare să ştiu ce va aduce viitorul? Pot eu să-i garantez că peste un an sau doi grijile materiale nu mă vor forţa să fac la fel ca atâţia alţi părinţi?

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Cum să alinăm dorul de părinți?":

  1. Jorjette C Popica
  2. Jorjette C Alina
  3. Jorjette C Carmen
  4. Jorjette C Dumitru

Care este gandul tau?