În anii 50, Vasse şi soţia sa au încercat să influenţeze, prin gând, germinaţia diverselor seminţe şi creşterea embrionilor. Pentru fiecare experienţă, seminţele şi embrionii erau împărţiţi în loturi egale şi supuse echitabil unor condiţii identice privind expunerea la soare, temperatura, stropirea şi substratul nutritiv.
În vreme ce primul lot nu era influenţat cu nimic, al doilea şi al treilea erau obiectul unor “presiuni psihologice”. Prin gând sau vorbă, domnul şi doamna Vasse manifestau sentimente ostile faţă de lotul numărul 2, spunându-i să nu se dezvolte, aruncând asupra lui întreaga agresivitate de care erau capabili, toate afectele negative şi toată proasta lor dispoziţie.
În schimb, lotul numărul 3 monopoliza gândurile lor bune, lui îi doreau să prospere şi îi adresau urări de fericire… Dacă e să-i credem, după câtva timp, sugestia a început să acţioneze. Faţă de lotul martor (1), lotul 2 s-a dezvoltat prost, în timp ce lotul 3 nu numai că o ducea de minune, dar dovedea o creştere accelerată…
Se înţelege prin ce anume păcătuia o astfel de experienţă, care ar fi trebuit, pentru a fi convingătoare, să fie condusă “în dublu orb”, aşa cum se practică pentru a testa eficacitatea unui medicament sau pentru a face resimţit efectul placebo al unei substanţe oarecare asupra unui număr dat de pacienţi, în serviciul spitalicesc. Într-adevăr, acest protocol arată că nimeni nu poate să fie totodată agent şi observator fără să falsifice experienţa.
Fără să-şi dea seama, dată fiind starea de autosugestie în care intraseră, soţii Vasse au putut să favorizeze dezvoltarea lotului 3 în detrimentul lotului 2 – de exemplu, stropindu-l mai puţin sau prea mult. Este, poate, motivul pentru care Dr. Jean Barry, de la Institutul Metapsihic Internaţional, a hotărât către sfârşitul anilor 60 să facă, plecând de la o tulpină de ciupercă parazită (Rhizoctonia solani), experienţa următoare, al cărei rezumat de protocol este următorul:
Se puneau tulpinile în centrul unor discuri “inoculum” de 6 mm, plasate în cutii Petri, în ajunul fiecărei şedinţe, la ora 17:30. În număr de douăzeci şi şase (cinci pentru fiecare din persoanele participante la experienţă, plus un martor), aceste cutii erau aşezate într-o cameră-etuvă “la temperatura de 21° C, cu o luminare intermitentă de 12 ore din 24”.
În ziua şedinţei, la ora 8.30, se scoteau cutiile din camera-etuvă şi erau dispuse într-o cameră alăturată, “unde fiecare experimentator, rând pe rând”, timp de un sfert de oră, îşi exersa sugestia asupra lotului care-i fusese repartizat. Toate lădiţele, “inclusiv martorul”, erau manipulate de o persoană străină de experienţă şi supuse aceloraşi condiţii de transport, de higrometrie, de temperatură, de mediu nutritiv etc, astfel încât “singurul factor aleatoriu care trebuia să intervină în creşterea ciupercilor” era “efectul psihocinetic al fiecăruia dintre experimentatori”.
În fine, în ziua a cincea erau trasate contururile coloniei de Rhizoctonia pe hârtie fină, care era decupată după desenul obişnuit. “Aceste rezultate (greutatea suprafeţelor reprezentate exprimată în miligrame) erau tratate statistic”, după metodologia pe care o utilizează inginerii agronomi când vor “să compare rezultatele obţinute prin tratamente diferite care sunt aplicate aceleiaşi culturi”.
Din cele douăsprezece probe, opt (după Barry) s-au dovedit “deosebit de semnificative” şi, dacă a fost aşa, a fost, printre alte motive, pentru că agenţii erau în formă bună şi aveau încredere în puterea lor. (Dispoziţia participanţilor fiind consemnată la fiecare şedinţă, a fost, efectiv, stabilită o corelaţie între, pe de o parte, starea lor psihologică şi, pe de alta, rezultatul experienţelor.)
Pentru a dovedi ceea ce susţine, dr. Barry ia act de un incident survenit în timpul celei de a noua încercări. Una dintre prietenele sale, în trecere prin Bordeaux, a vrut să participe la experienţa în curs. Iniţiată în telepatie de către un trib indian de pe Orinoco Superior, ea era foarte convinsă că va influenţa creşterea lui Rhizoctonia solani.
Ca urmare, s-a adăugat un lot în camera-etuvă pentru ea. Aflând aceasta, Julie Gabu, unul dintre subiecţii experienţei, s-a simţit jignită. Ca să nu rămână mai prejos faţă de nou-venită, ea a cerut să se aducă un lot suplimentar pe care l-a “influenţat”. Lotul astfel tratat nu prezenta deosebiri faţă de celelalte loturi supuse efectelor PK – aceasta confirmă intervenţia factorului “psi”.
Ce este sigur în ceea ce ne spun parapsihologii? Ei cred că plantele, după exemplul celorlalte fiinţe vii, ar fi dotate cu un corp-energie (sau corp bioplasmic) care ar dovedi, în mod ştiinţific, existenţa materială a corpului subtil, eteric sau astral de care atestă Tradiţia. Prin acest corp subtil, plantele ar putea să comunice între ele, mai ales când ar fi în pericol; ele ar poseda o sensibilitate atât de puternică şi o memorie atât de precisă, încât ar fi în stare să “recunoască”, dintr-un anumit număr de suspecţi, pe acela care a pricinuit un rău uneia dintre “consurori”…
Iată ce ar fi pus în evidenţă Viktor Adamenko şi Cleve Backster în contexte (e adevărat) ideologice şi ştiinţifice foarte diferite… Se ştie de ce credit se bucura, în fosta URSS, şcoala lui Pavlov, chiar cu puţin timp în urmă. Adamenko a avut ideea să transpună asupra plantelor experienţele făcute de Maestru pe animale. Pentru a induce filodendronului ales ca subiect un reflex condiţionat, el a asociat prezenţa unei bucăţi de minereu de fier cu un şoc electric.
Reacţia filodendronului era înregistrată datorită unui galvanometru. O dată condiţionarea creată, se apropia de filodendron fragmentul de minereu, dar fără a provoca descărcarea electrică: cu toate acestea, filodendronul reacţiona. “Poate, a conchis savantul sovietic, orice celulă vie posedă o anumită formă de percepţie primară.”
Se vede că Adamenko era foarte dubitativ. În schimb, americanul Cleve Backster nu era un om de ştiinţă, ci, mai degrabă, un tehnician. Lucra la CIA. Pasiunea sa: să meşterească “detectoare de minciuni”… În februarie 1966, foloseşte unul dintre aparatele sale pentru a măsura reacţia uneia din plantele sale de apartament, un dragonier pe care tocmai îl stropea. Or, în loc să urce — apa favorizând conductibilitatea electrică — acul înregistratorului avea un traseu în dinţi de ferăstrău, comparabil cu oscilaţiile provocate, pe acelaşi aparat, de un om pradă emoţiei.
Repetă experienţa şi supune plantele sale la tot felul de maltratări: chiar înainte de a le atinge, vegetalele vizate reacţionează ca şi cum ar percepe relele intenţii ale experimentatorului… Pentru a avea confirmarea sensibilităţii plantelor, Cleve Backster face apel la şase tinericolegi. Şase hârtii îndoite în patru sunt amestecate pentru o tragere la sorţi.
Una dintre ele desemnează persoana însărcinată să “tortureze” o plantă aflată într-o cameră alăturată. Totul este aranjat în aşa fel, încât ceilalţi cinci colegi să nu ştie cui i-a revenit această sarcină… Executantul sfâşie frunzele plantei martir, îi smulge rădăcinile, o face bucăţele. Treaba odată înfăptuită cu o mână de maestru, Backster conectează planta neatinsă, dar care a asistat la “spectacol”, cu poligraful său. (Poligraful cu pricina este alcătuit dintr-un galvanometru, dintr-o pereche de electrozi, dintr-o punte a lui Wheastone şi dintr-un aparat înregistrator. I se poate alătura şi un magnetofon, dacă vrem să obţinem un semnal auditiv.)
Apoi, el i-a chemat pe cei şase colegi de la CIA şi i-a pus să defileze prin faţa plantei-martor. Aceasta din urmă manifestă multă “nervozitate” la trecerea torţionarului “consurorii” sale. Punct câştigat! Vai, nu! Căci nu numai că plantele par că-şi fac de cap în faţa vizitatorilor străini de parapsihologie, dar înregistrările poligrafului pot fi interpretate în moduri diferite.
De altfel, niciun om de ştiinţă de nivel înalt nu a putut să verifice dacă plantele sunt capabile să reacţioneze la un pericol sau la posibilitatea unei satisfacţii. Totuşi, Backster nu pretindea decât că vegetalele au “o percepţie primară încă nedefinită”. Afirmând că toate fiinţele vii comunică între ele, Vogel va merge mai departe; şi alţii, în continuare.
S-ar părea că parapsihologii europeni, fie că e vorba de Hans Bender, de Hubert Larcher sau de Robert Tocquet, nu au mers pe urmele lor. Ei au rămas în expectativă. De atunci, botaniştii, care sunt departe de orice preocupare parapsihologică, au dovedit că vegetalele (copaci de aceeaşi specie, de exemplu) pot să-şi transmită anumite informaţii de natură pur chimică, relative mai ales la supravieţuirea lor în nişa ecologică în care se află. Această comunicare între plante este frustă şi nu poate fi comparată cu un limbaj articulat.
Lasă un răspuns