Fenomenul de combustie spontană

Temă născută de imaginaţia fertilă a câtorva oameni de litere? Există nu mai puţin de nouă lucrări, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, care se ocupă de acest lucru. Două sunt franceze: Vărul Pons a lui Balzac şi Doctorul Pascal a lui Zola, ultimul volum din Rougon-Macquart. Altele trei au autori britanici: Jacob Faithful de Frederick Marryat (1833); BleakHouse, de Charles Dickens (1353) şi Amintirile unui opioman englez (1824 şi 1856) de Thomas De Quincey. Patru sunt americane: Wieland, romanul gotic al lui Charles Brockden Brown (1798); Knickerbocker History of New York de Washington Irving (1809); Pe fluviu de Mark Twain (1883). Dacă nu vorbesc toţi explicit de „combustie spontană”, aceşti autori pun accentul pe absorbţia nemoderată de alcool…

Cele mai bune descrieri, cele ale lui Dickens şi Marryat, pornesc de la un articol publicat în Times, în 1832. Deşi acest fenomen coboară departe în timp, el este mereu actual. Faptele cele mai recente au generat anchete şi rapoarte de poliţie care n-au reuşit niciodată să dezlege misterul. 1951: în acea zi de 1 iulie, seara, o vecină, doamna Carpenter, face o vizită doamnei Reeser. Ea o găseşte pe bătrâna doamnă în halat, aşezată în fotoliu şi fumând o ţigară. Sporovăieşte veselă. Nimic anormal, dacă facem abstracţie de faptul că se pregăteşte să izbucnească o furtună subtropicală – fenomen frecvent în Florida, în portul Saint-Petersburg. Doamna Carpenter va fi ultima persoană care a văzut-o în viaţă pe doamna Reeser. A doua zi dimineaţa, ea simte un miros de ars din direcţia garsonierei pe care o ocupa vecina sa. Clanţa uşii este atât de fierbinte, încât nu poate ţine mâna pe ea. Strigă imediat după ajutor. Cu ajutorul unei cârpe, un muncitor reuşeşte să deschidă uşa.

În garsoniera pustie, în interiorul unui cerc cu diametrul de un metru, în afara părţilor metalice ale unei măsuţe şi a fotoliului, totul este ars. Din doamna Reeser nu mai rămăsese decât ficatul carbonizat, agăţat de o bucată de coloană vertebrală, şi craniul care se micşorase până la dimensiunea unei mingi de baseball. Raportul poliţiei conchide: un incendiu – victima ar fi adormit cu ţigara aprinsă… Constatare contrazisă de experţi, care observă că e necesară o temperatură de cel puţin 1650° C pentru a transforma oasele în cenuşă. Un fapt şi mai tulburător: la 7 aprilie 1958, în Marea Britanie, este găsit un şofer de camion „incinerat fără să se fi produs nicio stricăciune scaunului său”. La aceeaşi dată, la Nijmegen (Olanda), este rândul unui automobilist, care n-a putut fi identificat: maşina era aproape intactă, iar rezervorul neatins.

Alt caz: la Arcis-sur-Aube, în 1965, a fost găsit un călător ars; în aceeaşi stare se află şi vehiculul său care avea geamurile topite. Or, după Jacques Bergier, care s-a interesat de acest caz, sticla se topeşte la 1000° C, în timp ce temperatura degajată de combustia unui automobil nu depăşeşte 700° C. În toate aceste cazuri, ca şi în alte câteva zeci, ceea ce putem afirma cu certitudine este că aceste combustii spontane prezintă anumite constante:

1. Incendiul este, în general, limitat la o fiinţă umană;

2. Temperatura este foarte mare;

3. …dar căldura nu se extinde în jur. S-au avansat tot felul de ipoteze pentru a explica fenomenul; s-a invocat formarea unor misterioase bule de foc care „ar dezintegra oameni”, fapt pus în relaţie cu creşterea locală a magnetismului terestru. S-a mai presupus că victimele au fost atacate de spirite care ard… În acest caz, am avea de-a face cu un fenomen de parapirogenie.

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Fenomenul de combustie spontană":

  1. Bogdan Cristescu Dragomir Daniel Valentin
  2. Bogdan Cristescu Daniel

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.