Cine nu a fost sau cine a fost Shakespeare

Marea îndemânare creatoare a lui Shakespeare rezidă în strădaniile lui izbutite de a însufleţi şi individualiza la cel mai înalt nivel toate personajele lui, bufoni ca şi pirincipi, ostaşi pedeştri ca şi hani scoţieni.

Fie că el a fost adevăratul autor al operei lui Shakespeare, fie că nu, Eduard de Vere, cel de-al 17-lea Earl, conte de Oxford a putut fi una din născocirile înalte ale autorului dramatic pus astfel în cauză. Născut în anul 1550, sub domnia tînărului rege Eduard al Vl-lea, Eduard de Vere cobora dintr-o înaltă şi străveche familie de nobili, care slujise cu cinste, în rândul întâi, monarhia normandă din Marea Britanie, încă de pe vremea bătăliei de la Hastings din ziua de 14 octombrie 1066. Având o asemenea ilustră obârşie, contele de Oxford — presupune Ogburn — putea cunoaşte temeinic o mulţime de împrejurări istorice desfăşurate vreme de cinci veacuri în Anglia, prin tradiţie de familie. Ca atare, prin intuiţie ereditară, prin empatie chiar, avea o sensibilitate receptivă excepţională faţă de evenimentele şi de personajele istorice evocate de Shakespeare în dramele lui istorice.

În afară de această empatie ereditară, contele de Oxford s-a aflat destul de des, în decursul existenţei lui de 60 de ani, în situaţii şi împrejurări care-şi află frecvent paralela în acelea poetizate în piesele lui Shakespeare; şi în legături de prietenie sau duşmănie cu personaje asemănătoare acelora figurînd în aceste piese.

Contele de Oxford - Edward de Vere

Unele din aceste împrejurări, situaţii şi personaje par într-adevăr a căpăta o semnificaţie stranie, când sunt puse în paralel cu cele poetizate în operele lui Shakespeare.

În speţă, contele de Oxford a fost din copilărie un element strălucit. A absolvit colegiul St. John din cadrul Universităţii din Oxford la vârsta de 16 ani, în 1566. Unul dintre epitropii săi a fost unchiul lui după mamă, Arthur Golding (1536-1603), savantul umanist care a tradus în englezeşte Metamorfozele lui Ovidiu, operă care a văzut lumina tiparului în anul 1567 şi care a fost folosită foarte des de Shakespeare ca izvor de inspiraţie şi de metafore . Se mai pot scoate în relief şi alte coincidenţe, cel puţin la fel de grăitoare. Astfel, un altul dintre unchii contelui de Oxford, şi anume contele Henry Howard (1517-1547) este cel care a introdus în poezia engleză endecasilabul italian (blank verse), şi — împreună cu Sir Thomas Wyatt — şi forma sonetului petrarchist, formă ulterior cunoscută sub numele de sonet shakespearian, alcătuită din trei catrene şi un cuplet final. La vîrsta de 21 de ani, după ce învăţase dreptul la Gray’s Inn, contele de Oxford a compus o introducere, redactată într-o desăvârşită limbă latină, la vestita lucrare a lui Baldassare Castiglione (1478-1529), II Libro del Cortegiano (Cartea curteanului), tradusă anterior în limba engleză de către Sir Thomas Hoby sub titlul de The Courtyar şi publicată iniţial în anul 1561. Se ştie că această vestită lucrare a fost, încă de la publicarea ei în limba italiană (1528), o carte de căpetenie a nobilimii europene, prin măiastra îmbinare a unei tonalităţi romantice cu elemente culturale ale Renaşterii şi cu zugrăvirea unor modele de comportamente alese în societate. S-a spus de biografia contelui de Oxford că a ajuns „să strălucească la curtea reginei Elizabeta I-a”. Aşa scria în secolul trecut vestitul istoric Thomas Babington Macaulay (ulterior lord Macaulay), care adăoga „Contele de Oxford şi-a câştigat un loc de frunte printre cei dintâi maeştri ai poeziei engleze”.

Este adevărat că nici unul din poemele scrise în limba latină de către contele de Oxford n-a supravieţuit. Dar vreo douăzeci din poemele scrise de el în limba engleză ne sunt cunoscute. Alcătuite în vremea în care el era foarte tînăr, ele învederează un dar poetic tineresc, dar incontestabil; cu toate acestea, pentru majoritatea cititorilor lor, ele nu se pot asemui cu sonetele lui Shakespeare şi cu excepţionala armonie inventivă care se înalţă din textul acestora.

În Anglia elizabetană luaseră naştere tovărăşii de actori puse sub patronajul unor nobili de rang înalt. Contele de Oxford a moştenit o asemenea asociaţie de actori de la părintele său, care patronase chiar două asociaţii de actori şi le sprijinise pe spezele lui. Tot tânărul conte de Oxford închiriase teatrul de la Blackfriars unde ulterior a obţinut şi Shakespeare o participare bănească. Contele de Oxford a fost şi un foarte darnic Mecena, patronându-i pe Anthony Munday (sau Mundy, 1560-1631), autor dramatic şi publicist, şi pe vestitul poet John Lily (sau Lyly, 1554-1606); numeroase lucrări apărute în vremea lui i-au fost dedicate de autorii lor.

Pe de altă parte, în copilăria lui, contele de Oxford s-a aflat într-o oarecare măsură într-o situaţie asemănătoare aceleia în care Shakespeare l-a situat pe tânărul Hamlet. Părintele lui a murit când el avea numai 12 ani. Mama lui pare a se fi recăsătorit — ca şi regina Gertruda a Danemarcei — numai după trei luni de la moartea soţului ei. Nu putem şti ce simţăminte l-au încercat atunci pe tânărul conte. Dar ştim că a fost trimis de la locuinţa familiei lui, la locuinţa lui Sir William Cecil (ulterior creat de regina Elizabeta l-a lord Burghley), în calitatea acestuia de epitrop regal al tânărului conte. Se ştie că lordul Burghley a fost, vreme de patruzeci de ani, sfetnicul de încredere al reginei şi unul din cei mai de seamă oameni de stat ai Angliei. La locuinţa lordului Burghley, tânărul conte de Oxford se găsea nemijlocit în centrul puterii politice din Angiia. În afară de aceasta, lord Burghley avea un comportament materialist şi o modestie prefăcută, cam de mironosiţă; astfel încât numeroşi shakespeareologi, mult înainte să se nască Charlton Ogburn, s-au pus de acord asupra lordului Burghley ca model desăvârşit pentru personajul Polonius, curteanul atât de pedant, de sentenţios şi de plicticos de la curtea daneză.

Contele de Oxford nu avea decât să se privească în oglindă ca să conceapă asemenea subiecte pentru operele sale dramatice. Se putea privi pe sine însuşi cu mândrie şi ostentaţie. Era un cheltuitor risipitor până la exces pentru a-şi îndeplini toate dorinţele; banii i se scurgeau necontenit din mână şi se vedea nevoit mereu să-şi vândă din moşiile moştenite. Îi plăcea nespus să ţină casă mare şi să se îmbrace mereu în alte haine, tot mai elegante, de mătase şi cu multă catifea. În vremea la care contele împlinise 21 de ani, în 1571, un observator al curţii reginei scria: „Majestatea sa regina pare a fi fermecată de acest curtean, bun dănţuitor şi viteaz de frunte, mai mult ca de oricare alt curtean”.

În ciuda zvonurilor potrivit cărora contele de Oxford ar fi ajuns să fie iubitul reginei, se ştie că intriga ei de dragoste mai temeinică la acea vreme, aceea cu contele de Leicester, care nu este exclus să fi slujit drept model pentru ucigaşul rege al Danemarcei, Claudius, din Hamlet. Se adaogă, la acest amănunt, zvonurile stăruitoare după care contele de Leicester ar fi pus la cale otrăvirea soţiei sale, ca să poată rămîne în graţiile reginei. Dar, oricum ar fi stat lucrurile, contele de Oxford nu putea să nu îl urască pe contele de Leicester, pentru pricina că acesta din urmă fusese o vreme împuternicit de curtea Angliei ca epitrop al moşiilor moştenite de către tânărul conte de Oxford.

În anul 1575, contele de Oxford a izbutit să capete îngăduinţa reginei să facă o călătorie prin Europa . A vizitat Parisul, Verona, Roma, Veneţia şi Padova, printre alte oraşe, astfel încât a avut prilejul să cunoască locurile unde se vor petrece piese ca Doi nobili din Verona, Romeo şi Julieta şi Neguţătorul din Veneţia. Printre cunoştinţele făcute de conte în Italia ştim că au fost Pasquino Spinola şi Baptista Nigrone, nume care au putut sluji la făurirea numelui părintelui „scorpiei”, Catarina, din Îmblânzirea scorpiei.

Viaţa erotică a contelui de Oxford oglindeşte, într-o anume măsură, preocuparea constantă a lui Shakespeare cu gelozia soţilor şi cu situaţia anumitor personaje feminine din operele lui, personaje învinuite pe nedrept de necredinţă şi în final fie ucise, fie iertate. Contele s-a însurat cu fiica lordului Burghley, Anne, când aceasta avea cam vârsta Julietei, din Romeo şi Julieta: 15 ani. Nu a fost o căsnicie prea fericită, totuşi contele de Oxford s-a bucurat mult când a aflat, în Italia, că soţia lui îi născuse un copil. Numai că, înapoiat în Anglia, contele a fost apucat de o furie cumplită aflând că fiica lui se născuse după 12 luni de când împărtăşise pentru cea de pe urmă oară patul conjugal cu soţia lui. Această informaţie i-a fost transmisă contelui de Oxford de un om vrednic să fie spânzurat, Rowland Yorke, al cărui nume, pronunţat E-oK, are o oarecare asemănare cu rostirea numelui lui Iago, cel care s-a priceput să otrăvească mintea lui Othello pe seama Desdemonei.

Cu toate acestea, împrejurarea de mai sus a ajuns curând să capete o înfăţişare mai degrabă de farsă decât de tragedie. Contele de Oxford, într-adevăr, a fost în cele din urmă convins că de fapt el coabitase cu soţia lui în stare de ebrietate, fiind de altfel încredinţat atunci că era vorba de o altă femeie. Această soluţie a fost pusă la cale de către lordul Burghley, socrul contelui de Oxford, după cum ştim, ţelul urmărit de bătrînul sfetnic al reginei fiind acela de a ajunge să dobândească un nepot şi în acelaşi timp să ajute la consolidarea căsniciei fiicei sale. Tema are o mare asemănare cu intriga pusă în scenă de Shakespeare în piesa lui “Totul e bine când se sfârşeşte cu bine”, ai cărei protagonişti, tânărul Bertram şi soţia lui, Helena — cu care se căsătorise de altfel constrâns de regele Franţei — seamănă, cel dintâi cu tânărul conte, cea de-a doua cu soţia lui, Lady Anne Cecil. În realitate, numai după multă vreme aceasta din urmă a ajuns să-şi înduplece soţul să se împace cu ea.

Câtă vreme a rămas departe de soţia lui, contele de Oxford nu s-a sfiit să înoade o legătură de dragoste cu o altă Anne, şi anume cu Anne Vavassor, o femeie care a izbutit să aibe trei bărbaţi, dintre care doi deodată. Când a ajuns să capete un fiu de la contele de Oxford, regina a fost înştiinţată şi, în culmea furiei, a dat porunci ca amândoi îndrăgostiţii să fie zvârliţi în Turnul Londrei. Numai că, printre contemporanii acestei măsuri, nici unul n-a putut hotărî dacă o asemenea măsură atât de drastică fusese luată de regină din cauza scandalului astfel stârnit, sau din pură gelozie. După ce a ajuns să fie eliberat din temniţă, contele de Oxford a fost provocat la duel cu sabia de către o rudă a Annei Vavassor; s-a bătut cu acesta în plină uliţă, la Londra, şi a fost grav rănit de către potrivnicul său. Apare astfel aievea o nouă temă recurentă în opera lui Shakespeare, şi anume vendetta între două mari familii, implicând în vendetă şi pe rudele şi slujitorii fiecăreia din ele; temă exploatată de Shakespeare mai cu seamă în Romeo şi Julieta.

În afară de aceasta, contele de Oxford a mai făcut o vestită năzbâtie, pusă la cale de mintea lui nestăpânită, şi care aminteşte de o scenă vestită din altă piesă a lui Shakespeare. Anume, în luna mai 1573, doi foşti slujitori de la curtea contelui de Oxford au venit înaintea justiţiei să-şi învinuiască fostul stăpân că acesta îi pândise, întovărăşit de trei slujitori, pe drumul mare de la Gravesend la Rochester; şi că, plin de o furie turbată, contele şi tovarăşii săi trăseseră asupra lor focuri de „calivers charged with bullets” (muschete încărcate cu ghiulele) , după care au încălecat tuspatru pe cai şi au luat-o la fugă către Londra. Cititorii familiarizaţi cu opera lui Shakespeare vor recunoaşte uşor scena similară zugrăvită în partea I-a din Regele Henric al IV-lea, scenă în care Sir John Falstaff şi unii din tovarăşii principelui moştenitor Hal de la cîrciuma of the Boar’s Head îi atacă tâlhăreşte pe nişte neguţători, pe drumul mare, aproape de Gad’s Hill. Se ştie că Shakespeare a găsit prilejul să-l facă pe Sir John Falstaff să îndruge pe urmă o întreagă serie de minciuni pline de haz, într-un dialog cu moştenitorul tronului, pe seama încercării lui de a-i jefui pe neguţători.

Ce este mai ciudat este, în speţă că localitatea Gad’s Hill se află pe aceeaşi şosea pe care contele de Oxford şi-ar fi băgat în sperieţi foştii slujitori, trăgând asupra lor cu arme de foc.

Ogburn se străduieşte însă din răsputeri să culeagă şi alte amănunte din viaţa contelui de Oxford care să corespundă cu întâmplări dramatizate în operele lui Shakespeare. Astfel, în anul 1586, când contele a împlinit vârsta de 36 de ani, regina Elizabeta I-a i-a acordat atât de cheltuitorului conte de Oxford un dar anual de 1 000 lire sterline, pe toată viaţa. Ca să ne dăm seama de importanţa sumii, ni se aminteşte că un învăţător bine plătit abia dacă apuca să încaseze anual suma de 10 lire sterline. Explicaţia obişnuită dată unei asemenea dărnicii a fost că regina voia cu orice preţ să-i poarte de grije unei rude foarte îndepărtate a ei, obicei destul de curent în acea epocă, deşi nu se ajungea îndeobşte la o sumă atât de importantă, oricât ar fi fost suveranul de darnic. Pentru Ogburn însă adevărata explicaţie a dărniciei reginei ar fi fost cu totul alta: anume, suma hărăzită anual era sortită să-i îngăduie contelui de Oxford să nu ducă grija banului, ca să poată să-şi scrie piesele în linişte, să subvenţioneze companii dramatice pe spezele lui.

Ce interes avea oare regina să procedeze în chipul acesta?
Ogburn presupune că Elizabeta I-a pricepuse rosturile propagandei prin scris, şi că avea nevoie de asemenea mijloace în sprijinul politicii ei. În speţă, piesele de teatru, mai cu seamă acelea cu subiecte luate din istoria Angliei, puteau să-i atragă sprijinul publicului, în lupta ei necontenită cu regele Spaniei; şi tocmai înzestrata ei rudă şi afectuosul ei curtean
părea omul nimerit pentru o asemenea sarcină gingaşă.

Cum a ajuns totuşi William de la Stratford să fie implicat în această activitate de propagandă prin opere literare? Pentru Ogburn, alegerea lui Shakespeare pare să fi fost cât se poate de firească. În speţă, în armoariile aferente unuia din titulaturile nobiliare  ale contelui acelea de viconte Bulbeck, figura un leu ţinând în laba dreaptă o lance sfărâmată. Un scriitor de pe vremea domniei reginei Elizabeta I-a, şi anume Gabriel Harvey (1545-1630), a rostit într-o bună zi, la curtea reginei o cuvântare de proslăvire a contelui de Oxford;cuvântare în care figurau următoarele imagini: „Ochii tăi împroaşcă fulgere; portul tău face lănciile să tremure!”.

În afară de acestea, o relatare scrisă, provenind de la o epocă mult posterioară acestor evenimente, pomeneşte de faptul că obişnuia să cheltuiască “până la 1 000 de lire pe an”! De unde putea el încropi o asemenea sumă, atât de ridicată? Nu cumva contele de Oxford transferase pe numele lui Shakespeare pensia primită de la curte? După ce contele de Oxford a murit, văduva lui a dispus să se facă plăţi anuale “bărbatului mut”. Oxfordienii cunoşteau acest amănunt şi ei socotesc să prin această sintagmă văduva vrea să-l înţeleagă pe impostorul Shakespeare, iar nu pe adăvăratul autor al operei lui dramatice.

Traducere:

Dan A. Lăzărescu

Articol etichetat cu:

Care este gandul tau?