Chirurgul cu briceagul

Ambele „chirurgii” ţin de lumea de dincolo şi de supranatural; astfel, chirurgii spiritişti declară că au un ghid, adesea un fost medic (atunci când era pe pământ), care le dirijează mâna sau pune stăpânire pe ei în timpul operaţiei. Astfel, brazilianul Ze Arigo (mort în 1971) era înarmat cu un simplu briceag (!); specialitatea sa o alcătuiau ablaţiile pe care le efectua cu o dexteritate remarcabilă în stare de transă, fără nicio măsură de igienă. El înlătura tumorile benigne superficiale, hemoroizii, şi realiza, pe lângă acestea, numeroase operaţii de cataractă, fiecare în două sau trei minute. După cât se pare, nu s-a semnalat niciodată nicio infecţie, şi unii adaugă că pacienţii nu aveau dureri nici în timpul intervenţiei şi nici după. Prin aşezarea mâinilor pe incizie şi câteva leacuri extrase din farmacopeea personală, Arigo prevenea, după cât se pare, tulburările post-operatorii: de la starea de şoc la cicatrizare, care se producea – după cum se spune – mai repede decât de obicei.

Cu tot sprijinul acordat de fostul preşedinte al Braziliei, Juscelino Kubitschek, căruia îi vindecase fiica, lui Ze Arigo i s-au interzis, după 20 de ani de practică, ciudatele lui activităţi chirurgicale. Cum îşi dobândise dibăcia indispensabilă intervenţiilor sale? Şi aici se înfruntă două teze. Prima aparţine lui Arigo însuşi, care a susţinut că şi-a găsit pacea interioară numai ascultând de îndemnurile spiritului unui oarecare doctor Fritz, medic nazist, mort, probabil, în 1945, căruia i s-a pierdut urma după înfrângerea Germaniei. Într-o primă fază, Arigo, care, fiind catolic fervent, considera spiritismul o operă diabolică, s-ar fi împotrivit; apoi l-a acceptat ca ghid pe doctorul Fritz pentru a-l ajuta – „împrumutând” mâna acestuia – să-şi răscumpere, pe lumea cealaltă, greşelile comise la ordinul lui Hitler… Fireşte, dacă are norocul să placă spiritiştilor şi amatorilor de spectaculos, această explicaţie este departe de a întruni toate sufragiile.

Ca multe ţări din America Latină, Brazilia a fost loc de refugiu pentru numeroşi călăi nazişti în căutare de impunitate. S-a presupus deci, mult mai banal, că doctorul Fritz a emigrat în Brazilia imediat după război; aici, din motive necunoscute, l-ar fi luat sub oblăduirea sa pe omul de condiţie modestă care era Arigo şi l-ar fii iniţiat în tehnicile chirurgicale cele mai uzuale. Astfel, declaraţiile „chirurgului cu briceagul” nu mai apar lipsite deloc de fundament, în ciuda ambalajului fabulos în care cel interesat a împachetat faptele… A exciza o tumoare superficială, a scoate un cristalin nu necesita un protocol operator complex, iar credinţa lui Arigo într-un ghid de pe lumea cealaltă, care ar fi fost oftalmolog în existenţa sa terestră, a putut să-i dea siguranţa necesară.

După părerea celor care l-au observat, Ze Arigo opera într-o stare secundă. Se ştie de ce sunt capabili subiecţii care se despart astfel de personalitatea lor obişnuită. Intervenţiile lui Arigo lasă în urma lor o dovadă – plaga operatorie, în urma căreia, deşi se vindeca repede, rămâne o cicatrice. Nu acesta este şi cazul operaţiilor de care s-au prevalat mai apoi, numeroşi chirurgi „psi”, pretinzând că lucrează „cu mâinile goale”, adică fără cuţit, fără niciun instrument ascuţit. Dorind să se pronunţe asupra caracterului efectiv al acestor explorări intracorporale, Asociaţia Medicală Americană (AMA) a întreprins în anii 60 mai multe anchete pe teren şi a ajuns finalmente la următoarea concluzie: înşelătorie.

Totuşi, începând din 1968, parapsihologi reputaţi, ca H. Bayless, F. Granone şi H. Bender, au trebuit să emită o judecată asupra faptelor care ocupau pagina întâi a ziarelor din lumea întreagă şi care provocau unora cea mai mare rezervă, iar altora – cea mai exagerată speranţă. Se putea ca medicina „psi” să reuşească acolo unde medicina ştiinţifică eşuase? Spre Filipine s-au îndreptat o mulţime de bolnavi care nu mai aşteptau nimic de la corpul medical şi nici de la tehnicile super-sofisticate din Occident. Printre aceştia se găseau subiecţi cu tulburări funcţionale sau persoane atinse de tumori, benigne sau nu. Or, majoritatea canceroşilor trataţi de vindecătorii filipinezi nu s-au vindecat: prea încrezători, ei au abandonat chimioterapia şi radioterapia prescrise de medici.

Numeroşi au fost chirurgii „psihici” care şi-au practicat arta în anii 70: Tony Agpaoa, Josefine Sison de Barogobong, Alex Orbito, Oligan, Mercado, Rosita Bascos, Josefine Pinning, Juan Blance. Aceştia din urmă ar fi înfăptuit materializări şi dematerializări, reînnodând astfel legătura cu marile mediumuri cu ectoplasme de la începutul secolului. Despre Josefine Sison de Barogobong, de exemplu, L. Watson afirma că a văzut-o „scoţând din corpul anumitor pacienţi un cui ruginit, mai multe pungi de plastic, o cutie de metal, o crenguţă cu trei frunze, un ciob de sticlă…” Enumerare din care n-ar lipsi, dacă am fi predispuşi la sarcasm, decât soarecele-spălător al lui Jacques Prevert! Şi care ne face să ne gândim la generozitatea cu care Rabelais înzestrează secul lui Badebec în Pantagruel… „în fiecare caz, precizează L. Watson, obiectele păreau să crească în spaţiul dintre degetele operatorului şi pielea pacientului. Sunt absolut convins că nu era vorba de nicio scamatorie şi la fel de sigur că aceste obiecte nu proveneau de la pacienţii cu pricina.”

Alfred Stelter şi mulţi alţii cred şi ei în materializările şi dematerializările efectuate de chirurgii „psi”. Astfel, Rosita Bascos introduce în urechea unui pacient un tampon de vată; acesta dispare pentru a fi scos din cealaltă ureche: „Vata nu pătrunde în corp, ea se dizolvă între degetele vindecătorului, se dematerializează”, pentru a se „rematerializa” mai apoi… Referitor la Oligan – dar la fel stau lucrurile şi cu toţi vindecătorii filipinezi — Guy Sarthoulet, care a realizat un film pentru televiziunea franceză, spune că intervenţia „psihică” este însoţită adesea de un fenomen de psihocineză. „Cum faceţi?” – l-a întrebat după ce a văzut cum degetul vindecătorului pătrunde fără efort în carnea pacientului. „E scris în Biblie, în cartea lui Iov, îi răspunde Oligan; acolo se spune: «Dacă tu vrei să îngrijeşti sau să pansezi, bagă degetul înainte şi fă o gaură.» Eu fac ca în Biblie.”

Altă caracteristică a „chirurgiei” filipineze: crearea sau emergenta unei substanţe tisulare identificate de unii cu o producţie ectoplasmică, după alţii, cu o îngrămădire de celule responsabile de boală, cu un simulacru menit să înşele – ficat de pasăre, vată înmuiată în prealabil într-un lichid bătând spre rosu etc. Majoritatea observatorilor sunt de acord asupra unui punct: lucrul cu pricina are aspectul vâscos şi respingător al unui melc…

<< Partea 1 >>

Articol etichetat cu:, ,

Sunt 0 de ganduri pentru "Chirurgul cu briceagul"

  1. Bogdan Cristescu Ana-

Care este gandul tau?