Ce este vraja?

Cum o defineşte Littre în dicţionarul său? A face vrajă înseamnă, după el, “a face un pretins farmec, care constă în a modela o figură din ceară, care să semene cu o persoană, cu intenţia ca, prin anumite practici, persoana respectivă să sufere toate chinurile făcute păpuşii”.

O primă remarcă: Littre, ca un bun pozitivist scientist ce era, foloseşte în definiţia sa imperfectul, ceea ce este cel puţin îndrăzneţ; vrăjile există şi astăzi, şi nu numai în satele cele mai “înapoiate”. A doua observaţie: rezumându-se, ca majoritatea autorilor de dicţionare, la etimologie (“envoitter” din latinul vultus – chip, figură, efigie), marele lexicograf comite o altă eroare.

Vraja prin intermediul unei păpuşi de ceară — sau dagydă — nu este singura formă de vrăjitorie, şi asta pentru că imaginaţia omenească a multiplicat, de-a lungul secolelor şi civilizaţiilor, tot felul de tehnici ţinând de vrăjitorie. În al lor Dictionnaire du Diable et de la demonologie (1968), Julien Tondriau şi Roland Villeneuve propun o definiţie diferită, considerând vrăjitoria “ansamblul de practici secualo-magice ce se bazează pe analogie, pe legea simpatiei şi pe raporturile de cauzalitate şi vizează să forţeze natura şi destinul, cu o intenţie de dragoste sau de ură”.

Şi asta numai dacă se profesează un pansecualism provenit dintr-un freudism greşit înţeles, care ar reduce orice acţiune şi gândire umană numai la libido; dacă vraja presupune, pur şi simplu, magia, ea nu poate să se implice numai în sec, căci există, de fapt, trei feluri de vrăji: vrajă de dragoste, desigur, vraja de ură, care nu atacă neapărat secualitatea celuilalt, dar şi vrajă de influenţă sau de “noroc”, cum se spunea altădată.

Acesta esta cazul, de exemplu, al unui mic funcţionar care vroia să obţină de la şeful său o avansare pe alte căi decât cele fireşti… În afară de asta, Julien Tondriau şi Roland Villeneuve menţionează principiul analogiei, ceea ce este departe de a fi, întotdeauna, evident (exceptând, bineînţeles, tehnica figurinei). După ce critică definiţiile prezentate, Serge Hutin cade într-un exces contrar: cel al simplificării exagerate, care, în plus, este hazardată.

“Vrăjitoria, scrie el în Techniques de l’envoutement (Belfond, 1973) constă într-un ansamblu de procedee magice care au drept scop să forţeze voinţa cuiva.”

Or, în practici precum convocarea, archebuzarea, săculeţul etc, nu prea este vorba de a influenţa voinţa cuiva… Cum să înţelegem atunci fenomenul? Pentru magie, Joseph Maxwel (La Magie, 1922) dă această definiţie foarte corectă:

“Ritul magic este expresia unei voinţe puternice, afirmată în fiecare detaliu al ritualului, ce tinde să subjuge fiinţe supranaturale sau să domine forţele naturii care, de obicei, se sustrag puterii omului”.

Să înlocuim ritul magic prin practică vrăjitorească şi vom avea o definţie corectă. Aceasta cu atât mai mult cu cât practica vrăjitorească se identifică, întru totul, cu ritul magic. Ca şi magia, vrăjitoria este străveche. Ea este cunoscută oamenilor cuaternarului (să ne amintim frescele rupestre), precum şi popoarelor care nu cunosc scrisul. Ea face ravagii în civilizaţiile deja rafinate; din Egiptul antic parvine, printre altele, papirusul următor:

“Ia mătreaţă din părul unui om mort de moarte violentă, şapte boabe de orz provenit dintr-un mormânt şi amestecă totul, strivind, cu nouă măsuri de suc de mere. Adaugă sânge dintr-o căpuşă a unui câine negru, sânge din al doilea deget al mâinii tale stângi şi sămânţă de la tine. Rosteşte apoi, de şapte ori, formula (aceasta n-a putut să fie descifrată) şi dă totul să bea femeii tale.”

Într-o carte de vrăji existentă la Luvru (papirusul 3 329), operatorul evocă divinităţile cerului, pământului, apelor şi ale celor patru puncte cardinale:

“Veniţi aici la mine, în această noapte, le porunceşte el, şi faceţi să-mi apară în vis (adică într-o stare secundă) N (numele femeii dorite) prin mijlocirea cuvintelor pe care vi le adresez. Repede, repede! Degrabă, degrabă!”

S-au găsit texte asemănătoare pentru Babilon şi Asiria. Într-o epocă mai târzie, vrăjitoarele din Tesalia (Grecia) aveau reputaţia de a fi experte în materie: nu le trebuiau decât câteva fire de păr ale subiectului de fermecat.

“Cel care se foloseşte de farmece şi de vrăji cu scopul de a face rău cu astfel de atracţii – scrie Platon în Cartea a XI-a a Legilor — să moară!”

Asta pentru a aminti în ce măsură practicile de vrăjitorie erau, totodată, răspândite şi temute… Se foloseau la Roma “tăbliţe de detestare” (defixionum tabellae) constând dintr-o lamă de plumb pe care erau gravate numele divinităţii invocate şi, fireşte, obiectul cererii. Serge Hutin citează textul de pe o tăbliţă găsită în Latium, care viza o femeie detestată de iubitul ei izgonit:

“Eu o dau pradă demonilor pe Rufa, le dau pradă mâinile ei, dinţii ei, ochii ei, braţele ei, pântecele ei, mamelele ei, oasele ei, gura ei (urmează o lungă enumerare)… Toate părţile corpului Rufei eu le dau pradă prin tăbliţele mele.”

Până şi înnodarea şnurului, în versiunea sa antică, este cunoscută de Ovidiu (Elegii), care a avut această tristă experienţă. Desigur, nu serveşte la nimic să trecem de la ţară la ţară ca să facem harta practicilor de vrăjitorie. Nici China, nici Islamul, mai târziu, nu le ignoră şi nici Israelul, după cum spune Biblia (Ieşirea XXII, 18, Deuteronomul, XVIII, 9).

Cum e lesne de închipuit, Europa medievală n-a fost o excepţie. În 1315, Enguerrand de Marigny este spânzurat pentru că l-a vrăjit pe Ludovic al X-lea al Navarrei. Într-o scrisoare din 1317, papa Ioan al XXII-lea spune emoţionat:

“Duşmanii noştri au pregătit otrăvuri pentru noi şi câţiva cardinali şi, neavând răgazul să ne facă să le luăm, au confecţionat figuri din ceară cu numele nostru, ca să atenteze la viaţa noastră, înţepând aceste efigii şi însoţind acest act cu numeroase incantaţii magice şi evocări demoniace. Dar Domnul ne-a ocrotit şi a făcut să ne cadă în mâini trei dintre aceste efigii.”

Ar putea fi scrisă o istorie a Franţei, considerată din unghiul vrăjitoriei, care se practică la fel de bine printre oamenii de rând, dar şi la Curte, în momentele sale de luciditate, Carol al VI-lea atribuia crizele sale de nebunie farmecelor. Lista “cazurilor” este prea lungă — de la Valois la Voisin — şi, în plin Secol al Luminilor, pentru a o relata în amănunţime.

La sfârşitul secolului al XIX-lea se va produce o recrudescenţă a satanismului şi, prin urmare, a blestemelor. Chiar dacă se trece sub tăcere magia neagră, revenită la loc de cinste în epoca simbolismului, şi strania figură a abatelui Boullan (1824-1893), suntem nevoiţi să notăm că un prieten intim al preşedintelui Lincoln, Pascal Beverly Randolph, se încăpăţâna să pună la punct metode proprii de vrăjitorie bazate pe magia secuală.

Care este secretul eficacităţii vrăjitoriei? Şi este numai unul singur? “Imaginaţia?”, se întreabă Serge Hutin. Şi tot el răspunde: “Da, desigur. Câtuşi de puţin o putere secundară ci, dimpotrivă, o adevărată forţă magică. […] Acţionând asupra imaginaţiei victimei sale, vrăjitorul poate să aibă priză asupra ei. Nu este nici un alt secret în vrăjitorie (subliniat de S.H.), dar eficacitatea ei este enormă astăzi ca şi altădată.”

La rândul său, Jacques Marques-Riviere, după ce acordă locul cuvenit “şocului psihofiziologic care-l pune pe cel vrăjit într-o stare de prostraţie şi de atonie profundă, aducând repede moartea”, nu găseşte, finalmente, nicio explicaţie raţională satisfăcătoare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obsesiile morţii, împinse până la demenţe sinucigaşe, descrise de Henri Webster.

Se întâmplă adesea, ne spune acest autor, ca aborigenii australieni, rhodesienii din nord, papuaşii, maoriţii şi anumiţi eschimoşi să fie atinşi de această formă de thanatomanie.

“Un individ, obosit de viaţă, anunţă că vrea să moară, se culcă, refuză orice fel de hrană sau de îngrijire şi nu întârzie să moară, în modul cel mai liniştit cu putinţă. Un altul moare pentru că a violat vreun teribil tabu sau îşi închipuie că a căzut în ghearele unor spirite rele de care nu poate scăpa decât prin moarte.

Uneori, un vraci sau un şaman îl declară pierdut pentru că sufletul lui a fugit şi este imposibil să-l aduci înapoi. Subiectul se supune inevitabilului şi îşi face o datorie din a muri cât mai curând.”

Totuşi sunt cazuri, despre care vorbeşte Serge Hutin, când imaginaţia nu pare să fi fost implicată. Iată două exemple. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Albert de Rochas transferă, în cursul unei experienţe, un pic de “fluid” al mediumului său într-un pahar cu apă. (în acest caz, ce credem despre fluid nu are mare importanţă.) Când vede paharul pe o masă unde nu-i era locul, ordonanţa lui aruncă apa din el pe fereastră şi îl pune la locul lui. Afară era un ger de crăpau pietrele. Mare îi e mirarea lui Albert de Rochas când află că subiectul său de experienţă făcuse o congestie pulmonară, deşi nu ieşise din apartamentul său bine încălzit…

La rândul său, Hector Durville s-a amuzat într-o zi şi a confecţionat o statuetă cu efigia unuia dintre prietenii săi. Pe acesta din urmă l-au apucat nişte dureri de cap inexplicabile. Or, Durville a observat că statueta căzuse cu capul în jos în spatele unei surse de încălzire. După ce a ridicat-o, durerile de cap ale prietenului au dispărut. Aici nu a intervenit imaginaţia.

Deci dilema rămâne intactă, iar secretul impenetrabil.

Ganduri si impresii pentru "Ce este vraja?":

  1. Bogdan Cristescu filme gratis

Care este gandul tau?