…că văzură ochii mei mântuirea Ta…

” Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne…
…că văzură ochii mei mântuirea Ta…
… lumina spre descoperirea neamurilor…”

Într-o biserică al cărui nume nu se mai ştie, oamenii mergeau pentru ce se merge de obicei la orice biserică din orice loc şi din orice timp; mergeau să se roage sau să mulţumească; să-şi boteze copiii sau să se boteze ei înşişi, să întemeieze familii, să-şi aducă aminte de cei plecaţi prea devreme acolo unde poate numai dragostea mai are putere să ajungă de la cei ce încă sunt aici; cu alte cuvinte, mergeau să facă ce fac creştinii de pretutindeni; şi tot ca în orice biserică obişnuită, de sărbători oamenii erau mai mulţi şi mai uniţi; se rugau din cărţi sau caiete şi cântau piese care de multe ori cereau o muncă răbdătoare şi talent din plin pentru a putea fi interpretate; indiferent însă de timp, în fiecare dimineaţă venea acolo un om pe care îl cunoştea toată lumea; se ştia că îl cheamă Symon; aşa îl ştiau copiii, aşa îl ştiau şi părinţii lor; şi era suficient pentru toată lumea. Symon nu ştia să citească şi nici să cânte; de fapt nu făcea decât un singur lucru şi asta mai ales când nu era prea multă lume la biserică; de câte ori intra spunea încetişor ca nu cumva să deranjeze pe cineva:

„Bonjour Jesus… c’est moi, Symon”

Bonjour Jesus... c'est moi, Symon

Chipul sau radia mereu de o bucurie ne ascunsă când rostea salutul inimii lui simple către Acela la care venea în fiecare zi. Vremea a trecut aşa cum îşi are obiceiul şi anii au trecut şi ei peste Symon. Într-o zi a venit la biserică dar pentru ultima oară; nu a venit nimeni să-şi ia rămas bun, nimeni nu-i stătuse la căpătâi şi de fapt nimeni nu se gândea la el; însă o lumină caldă umplu biserica acum goală şi o voce şi mai caldă rosti cu dragoste şi radiind de bucurie:

„Bonjour Symon… c’est Moi, Jesus”.

Bătrânul suflase în ultima lumânare care mai pâlpâia lângă ferestruica din mica deschizătură cioplită cu stângăcie în stâncă. Iarnă era afară, iarnă-i erau şi bătrâneţile… trăise o viaţă întreagă în aşteptare. În colţuri erau îngrămădite fel de fel de obiecte fără de vârstă; pergamente pline de semne complicate sau chiar de neînţeles, palimpseste, condeie şi un întreg păienjeniş tainic de lucruri mărunte, toate înfăşurate în mireasma unui început care se anunţase prin trimişii săi; acum se anunţa ultimul. Trăise pentru o legendă pe care bătrânii lui Israel i-o lăsaseră la început ca pe un basm; dar lumina din ochii lor îl făcuse să înţeleagă că simţeau cu totul altceva. Chilia lui fusese la început o grotă în stâncă, cu nimic deosebită de altele; acum însă era o carte de amintiri şi leagăn speranţelor sale. Învăţase că omul nu poate fi cunoscut nici prin ceea ce face şi nici chiar prin ceea ce nu uită niciodată să facă; că aşa cum nu poţi cunoaşte un munte mutându-l dintr-un loc în altul cu lopata, nu poţi cunoaşte nici omul; îl poţi doar contempla şi iubi; că este ceva care se schimbă mereu, ceva care creşte şi fiind acelaşi este mereu altul, nu numai copil sau adult sau bătrân ci toate la un loc; tot ce ajunge să fie până pleacă; şi învăţase că judecând oamenii îţi rămâne prea puţin timp să-i mai iubeşti.

Bătrânul trăise îndemnurile inimilor tuturor celor de dinaintea lui; le purta cu el şi cu inima lui mai adăugase una la cele ale strămoşilor; aştepta ceea ce aşteptaseră toţi ai lui şi aştepta împreună cu ei. Şi trebuia să vegheze pentru ca veghea lor să nu fie în zadar. Vremurile se mişcau în ritmul rugii creşterii unei flori; pe aceasta nu o aude nimeni, creşterea ei fiind în tăcere sub lumina miracolului unirii dintre soare şi pământ, unire care naşte floarea ca lacrimă a stâncii şi fărâma de dumnezeire a tinei, ca bucurie pe chipul celui care o primeşte.

O rază tremurândă de lumină selenară venită de undeva din cuprinsul seninului de afară mângâie încet chipul bătrân aproape la fel de luminos şi el în întunericul chiliei ca părul şi barba albe şi liniştite în nemişcarea lor; chilia modestă tăinuia în ea un chip pe care viaţa îl modelase fără încetare; nu avea nimic şovăielnic sau sporadic; toate trăirile şi gândurile vieţii lui lăsaseră urme; în întregul acestui chip trăsăturile care se născuseră odată cu anii se îmbinau cu acelea care au fost săpate nemilos în doar câteva crâmpeie de timp; liniştea asta a chipului său era o îmbinare de sute şi sute de clipe de mişcare ce se ţineau în echilibru.

Fără odihnă era inima lui în căutarea mereu trează menţinută într-un permanent catharsis noetic a Celui slăvit fără rostire sau grai sau sunet al vreunei voci într-o muzică ce străbate tot pământul purtată fiind de energiile necreate care „se purtau pe deasupra apelor” haosului de dinainte de Început, şi prin care El se manifesta fără a ieşi totuşi din nemanifestarea Lui; de aceea bătrânul tăcea şi tăcerea vorbea în el pentru că ceea ce-l făcea să plângă nu era cântarea ce ar fi putut-o auzi ci melodia care nu era acolo; nu lira lui David ci lacrimile sufletului său care au născut Psalmii; lacrimi de sfinţi pentru care nu există graniţe, pentru că născuţi din Duh fiind au Cuvântul nu pe table de piatră ci pe tablele de carne ale inimii.

Bătrânul stătea în chilia sa; aşa îşi începuse drumul iar chilia îi dăduse în nemişcarea ei itinerantă şi rost, lămurire şi cale; şi pe drum era pentru că acum purta chilia în el; steaua profeţiilor îi descoperise drumul şi viaţa lui se întâlni la o răscruce cu descoperirea aceasta a lumilor una alteia; purta această întâlnire în-cruce în sufletul lui… era stavrofor. Şi pe lângă asta era un Călător; un călător în chilie; peregrin aflat într-un continuu început; străin ce lasă în urmă – şi este însuşi o urmă – o cale pe cale între zenit, locul solstiţial care desfiinţează umbra, şi echinocţiu, locul specific al lumii dat de condiţia ei.

În acea noapte cerurile deschise lăsau să se întrevadă ceea ce odinioară Iacov văzuse în vis; numai că de această dată nu era doar o scara ci tot cerul se revărsa într-o măreţie lină şi simplă… ca şi ieslea care pentru o noapte devenise sălaşul lui Dumnezeu; dragostea Lui căpătase chip; Legea Veche se împlinise acum iar bătrânul se pregătea să plece şi el lângă strămoşii săi.

…acolo, între două lumi deschise şi pacea siderală a îngerilor, vegheat de urmaşii lui Abel, Moise şi David, Pastor printre pastori, Răspuns găsit de marea întrebare a umanităţii, un copil dăduse omului cel mai mare dar: îl chemase ACASĂ.

Câteva secole mai târziu, o fetiţă trecea pe străzile murdare ale Londrei, în plină iarnă, încercând să vândă chibrituri pentru ca frăţiorul ei mai mic să nu moară de foame; dimineaţa oamenii au găsit-o îngheţată, fără ca buzele învineţite de frig să mai păstreze o măcar cât de mică urmă de viaţă; trupul ei firav avea ca podoabe câteva cutiuţe goale şi o mulţime de chibrituri arse; cei care au găsit-o ştiau că fata aprinsese chibriturile ca să se mai încălzească puţin; ştiau că-i fusese frig.

…. dar nu ştiau că murise cu mâinile încărcate de stele.

Articol etichetat cu:, , ,

Ganduri si impresii pentru "…că văzură ochii mei mântuirea Ta…":

  1. Jorjette C Ana-

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.