Blaga şi Gadamer: experienţa hermeneuticã a operei de artã

Arta este, dupã Lucian Blaga, încercarea metaforicã de a revela misterul cu mijloace ce ţin de planul sensibilitãţii structurate stilistic. Arta este o experienţã a adevãrului, a misterului. Orizontul misterului este la cei mai mulţi indivizi virtualizat. Contemplarea operei de artã are tocmai rostul de a actualiza acest orizont în privitor, astfel încât omul e integrat în modul propriu ontologic oarecum cu forţa. „Insul e copleşit de actualizarea în el a unui orizont de care el nu e strãin, dar care s-a virtualizat sub presiunea vieţii cotidiene. În procesul de asimilare a operi de artã, insul diminuat în esenţa sa, se simte devenind om deplin.[…]. E vorba despre repetarea în mic, în facsimil şi în condiţii individuale a unei mutaţii ontologice.” (Blaga, Artã şi valoare, pag. 57).

Este o forţã şi un imbold exterior care produce aceastã renaştere a omului. Este ca un act de iniţiere în care omul îşi recunoaşte şi îşi aproprie naturã sa intimã. Iatã ce spune Mircea Eliade asupra acestui subiect: „Iniţierea constituie unul din fenomenele cele mai semnificative din istoria omenirii. […]. Prin iniţiere, în societãţile primitive şi arhaice, omul devine ceea ce este şi ceea ce ar trebui sã fie – o fiinţã deschisã vieţii spiritului, aşadar participant la cultura în care s-a nãscut.[…]. Pe scurt prin iniţiere se depãşeşte modul natural – cel al copilului – şi se accede la modul cultural, ceea ce înseamnã cã novicele intrã în contact cu valorile spirituale. Dintr-un anumit punct de vedere iniţierea este cea care conferã oamenilor statutul uman.” (Mircea Eliade, Naşteri mistice, Humanitas, pag.195). Cele douã descrieri lãmuresc de ce contactul cu cultura este o iniţiere. Iniţierea semnificã şi renaşterea întru Spirit, restaurare ontologicã la fel cum şi sãrbãtoarea semnificã tot aceastã recreere a fiinţei. Aceasta semnificã şi este o astfel de repetare a genezei omului.
Sãrbãtoarea este o reactualizare a momentului creaţiei, ea repetã momentul cosmogonic. Opera de artã are un caracter de Feierlichkeit, sãrbãtoresc, dupã Hans Georg Gadamer. Acest caracter îi este atribuit şi teatrului. Acesta a parcurs trei etape: una a prezenţei religioase, a doua a transcendenţei morale şi a treia, cea contemporanã, în care pe scenã sunt oferite spectatorului noi posibilitãţi de a fi.

O piesã de teatru este un model de înţelegere şi de autocunoaştere. Prin urmare întâlnirea cu opera de artã, cu teatrul este ca efectuarea unei sãrbãtori, sau aşa ar trebui sã fie. Opera de artã este sãrbãtoare şi simbol. Contactul cu opera de artã este o repetare a genezei omului: „Opera de artã intervine ca un mijloc care aduce pe ins în situaţia nemijlocitã de a fi om”(Lucian Blaga, Artã şi valoare, pag. 66). Adevãrul, conţinutul operei de artã are aceastã capacitate de a-l transforma pe cel ce o contemplã, posedã eficienţã ontologicã: “Fiinţa operei de artã constã mai ales în a-l transforma pe cel ce o experiazã.”(Gadamer, Wahrheit und Methode, pag. 108). Opera de artã posedã aceastã eficienţã ontologicã care, conform filosofiei blagiene, actualizeazã orizontul de existenţã specific uman.

Existã trei caracteristici esenţiale ale operei de artã: faptul de a fi simbol, de a avea acel caracter de sãrbãtoare, feierlichkeit, de a fi joc. Sãrbãtorialitate, jocul, simbolul trimit la comuniune şi la recunoaştere.

Esenţa operei de artã, esenţa jocului sunt independente de privitor sau de cei ce joacã jocul. Jocul este alcãtuit dintr-o mişcare de du-te vino, fãrã un scop fix în care sã se opreascã mişcarea. Este urmãritã realizarea mişcãrii ca atare. Subiectul jocului este jocul însuşi, esenţa lui fiind de a se auto-expune, de a se auto-prezenta. Jocul este o realitate ce-l transcende pe jucãtor/actor şi care-l presupune şi-l implicã pe spectator, chiar dacã acesta este absent. Ca atare, el posedã o anumitã idealitate care desprinde semnificaţia jocului de actul de reprezentare, deşi rãmâne dependent de acest act. Ceea ce conteazã este conţinutul reprezentat. Semnificativ este numai ceea ce este înfãţişat.

El, jocul, este transformare. „Jocul însuşi este o asltfel de transformare în care identitatea celor ce joacã nu mai continuã sã fie. Cineva poate întreba ce semnificã aceasta, ce exprimã acest lucru. Jucãtorii/Actorii (sau poetul) nu mai sunt, ci doar ceea ce este jucat, întruchipat de ei.” (Gadamer, Wahrheit und Methode, pag. 117). În joc este o auto-reprezentare a viului, un exces (Überschuss) de sens. Jocul este o activitate comunicativã care cere mereu noi şi noi participanţi, care nu cunoaşte distanţa ce se aflã între jucãtorul/actor şi spectator: „Mi se pare încã un moment al jocului faptul cã este un act comunicativ care nu cunoaşte propriu-zis distanţa între cel ce joacã şi cel ce stã vis- a – vis de joc.” (Gadamer, art. citat, pag. 115). Spectatorul (Zuschauer, Beschauer) este mereu implicat de cãtre joc. Jocul este mereu deschis cãtre celãlalt. El comunicã ceva ce solicitã atenţia, participarea spectatorului.

Opera de artã este comparatã mai ales cu jocul de teatru. Însãşi esenţa teatrului este jocul, adicã esenţa lui constã în jocul creat pentru a fi privit (Gadamer Über der Festlichkeit des Theathers, Kunst als Aussage, Gesammeltewerke, band 8, Mohr.Siebek,, p.297). În teatru participarea spectatorului la ceea ce se desfãşoarã pe scenã este mai evidentã, iar acesta este afectat (Betroffesein) de cãtre reprezentaţie. Bucuria pe care ne o oferã jocul de teatru este cea a cunoaşterii (Gadamer, Wahrheit und Methode, pag. 118). Este o eliberare şi transformare în fiinţã adevãratã şi autenticã şi „În prezentarea pe care ne-o oferã jocul este dezvãluit ceea ce este” (Gadamer, op.cit, pag. 118). Lumea operei de artã este o lume complet transfiguratã. Arta este o înãlţare, o depãşire a realitãţii. Adevãrul artei este recunoaştere, anamnesis. Ea imitã, dar „Cine imitã lasã sã fie acolo ceea ce cunoaşte şi cum cunoaşte.” (Gadamer, op.cit, pag. 118). Ceea ce este cunoscut este prezentificat în opera de artã.

Este cunoscut şi recunoscut ceea ce este deja cunoscut, das Bekannte, şi totuşi este mai mult decât atât. Opera de artã este simbol şi sãrbãtoare pentru cã în ea se realizeazã prezenţa a ceea ce este reprezentat. În aceastã reprezentare se regãseşte adevãrul reprezentatului, cât şi al privitorului, adevãr ce este o sporire a fiinţei, Seinzuwachs. Acest adevãr este comuniune, regãsire, recunoaştere, unire şi participare. Acesta este simbolul în sensul originar. El era un suport al reamintirii (Erinnerungsscherbe). „Simbolul, trãirea simbolicului exprimã faptul cã acest individual, acest particular singur ce se prezintã ca un fragment de fiinţã şi care fãgãduie ceva, o parte corespunzãtoare lui întru întregire şi vindecare, sau cã aceastã parte complementarã şi mereu cãutatã, este un fragment de fiinţã mereu, fragment de viaţã ce ne aparţine sau care a devenit fragment al vieţii noastre.” (Gadamer, Aktualität des Schönen, pag. 123). Simbolul este cunoaştere şi recunoaştere. O comunitate se recunoaşte şi se cunoaşte prin simbolurile sale. O operã de artã cautã sã realizeze o comuniune, o recunoaştere cu ceilalţi şi cu sine însuşi.

În sãrbãtoare este negatã izolarea individului. Sãrbãtoarea este forma cea mai deplinã a comuniunii, ea este întotdeauna pentru toţi (Gadamer, G.W.2, pag. 130). Sãrbãtorim pentru cã ne adunãm în jurul a ceva, precum opera de artã ne atrage în jurul ei. În sãrbãtoare fiinţa risipitã este adunatã şi reînnoitã, recreatã. Aceasta este de fiecare datã identicã cu sine şi diferitã. Nu existã douã sãrbãtoriri identice, spune filosoful german. A fi la sãrbãtoare semnificã a participa la aceasta, la fel cum întrebarea este un Erleiden, adicã o depãşire a propriilor prejudecãţi, aşteptãri. Întâlnirea cu opera de artã, cu spectacolul teatral este Selbstbegegnung, fie cã o dorim, fie cã nu. Prezenţa în cadrul sãrbãtorii semnificã uitare de sine la fel precum la spectacol, înseamnã transformare. Opera de artã cere şi ea o astfel de adeziune, de dedicare de îndreptare spre contemplarea ei. Ca sãrbãtoarea care este prezentã, opera de artã este şi ea tot o prezenţã, care la fel ca simbolul posedã acea contemporaneitate şi simultaneitate (Gleichzeitichkeit), pe care o gãsim atribuitã conceptului de clasic şi modului de a fi al fiinţei istoriale, ca pãstrare în devenire şi nemãrginitã putere de exprimare şi comunicare.

Din aceastã cauzã, a contemporaneitãţii opera de artã face sã fie prezent ceva în mod nemediat şi participabil. Opera de artã este o exprimare plasticã a fiinţei. Este o prezenţã vorbitoare ce ni se adreseazã. Suntem afectaţii şi «referiţii» acesteia. Ea provoacã o întâlnire cu sine, întâlnire ce este o transcendere: „Dar ca o întâlnire cu ceea ce este propriu, ca familiaritate ce include faptul de a fi depãşit, este experienţa artei cu adevãrat experienţã şi este mereu de rezolvat sarcina pe care o astfel de experienţã o pune: anume a integrãrii ei în propria noastrã orientare în lume şi în propria noastrã comprehensiune de sine.“ (Gadamer, Ästhetik und Hermeneutik, în Gadamer Lesebuch, Mohr.Siebeck, UTB für Wissenschaft, 1996, pag. 117).

„Alle Bekannte ist übertroffen” ne spune filosoful german, adicã tot ce-i cunoscut este depãşit. Aceastã întâlnire este o sporire, o creştere în fiinţã. Este şoc, transfigurare şi consternare: „Familiaritatea cu care opera de artã ne atinge, ne întâmpinã este în mod misteros şi concomitent zdruncinare şi rãsturnare a obişnuinţelor. Nu este numai: «Aceasta eşti tu!», care ni se dezvãluie într-o spaimã bucuroasã şi formidabilã, ci şi spune: «Trebuie sã îţi schimbi viaţa!»” (Gadamer, idem, pag. 119). Aici se produce o contopire de orizonturi. Teatrul posedã, ca şi opera de artã, acea Verschmelzungkraft, prin care ceva trecut devine prezent. Aceasta este caracteristica ce reiese din a doua etapã a dezvoltãrii teatrului, cea situatã de filosoful german în secolul nouãsprezece. Aici iese la luminã funcţia de prezentificare a unui conţinut transmis de tradiţie.

Numai acum apare un repertoriu numit clasic, şi se pune problema medierii între trecut şi prezent, mediere pe care o realizeazã şi arta. Acest lucru se realizeazã întrucât teatrul nu este ceva istoric, esenţa lui fiind de a fi prezent sau exclusiv prezenţã. Teatrul înfãţişeazã ceva ce zace în fiecare dintre noi, ceva ce transcende conştiinţa: în actul înfãţişãrii este conjurat ceva, care, chiar dacã nu este cunoscut, ne bântuie pe noi toţi (Gadamer, loc.cit., p.301). Aceasta este descrierea operei de artã şi a întâlnirii cu ea. Cred cã descrierea operei de artã la Lucian Blaga şi cea mai înainte menţionate sunt complementare şi se acoperã. Opera de artã este folositã de cei doi pentru a ilustra efectele culturii şi tradiţiei asupra fiinţei umane atunci când întâlnirea se produce realmente.

Astfel se actualizeazã orizontul misterului, omul îşi redobândeşte dimensiunea sa esenţialã. Privind istoric aceastã actualizare a orizontului misterului se face prin tradiţie, prin confruntarea cu moştenirea cultural-istoricã. Experienţa hermeneuticã este experienţa dobândirii orizontului misterului. Orice element, orice comportare, atitudine poate deveni element revelator şi paradigmã. Opera de artã este modelul dupã care aceastã experienţã se desfãşoarã. Referindu-se la opera de artã, la artã, hermeneutul german declarã: „Printre toate lucrurile cu care ne întâlnim în naturã, opera de artã este aceea, care ne vorbeşte la modul cel mai nemijlocit şi respirã o familiaritate misterioasã, care ne cuprinde toatã fiinţa, ca şi cum nu ar exista nici o distanţã iar întâlnirea cu opera de artã ar însemna o întâlnire cu sine.” (Gadamer, Ästhetik und Hermeneutik, în Gadamer. Ein Lesebuch, Mohr.Siebek, 1997).

În contactul cu opera de artã ia naştere, aşadar, omul ca univers ontologic propriu. Ceea ce ne comunicã opera de artã ne este adresat ca şi cum ar fi spus special pentru noi, drept ceva prezent şi simultan, contemporan cu noi. Opera de artã trebuie inclusã în comprehensiunea de sine. Este chiar necesar pentru aceasta din urmã. Ca experienţã a adevãrului ea este paradigmaticã şi exemplarã. Nu este un adevãr de tip ştiinţific, ci fiinţã transfiguratã care ajunge la noi peste timp. Aceasta e prezenţa unei opere de artã ce deschide orizonturi noi, atât în trecut şi care anticipeazã viitorul. Trebuie doar sã ne deschidem operei de artã, teatrului, filosofiei, în fine, culturii şi sã le ascultãm.

A asculta ce spune celãlalt este o virtute hermeneuticã de bazã. Iatã în ce constã exemplaritatea experienţei artei: „Tocmai aceasta face sã existe o limbã a artei, faptul cã ea ne vorbeşte în propria comprehensiune de sine şi face asta ca fiind de fiecare datã prezentã şi în virtutea prezenţei sale. Tocmai prezenţa sa face ca ea sã devinã limbã” (Gadamer, 1997, p.117). Condiţia comprehensiunii de sine este cultura şi tradiţia. Istorialitatea şi misterul sunt douã determinaţii ale fiinţei umane. Experienţa hermeneuticã şi trãirea în orizontul misterului sunt noţiuni ce trebuie sã stea împreunã, alãturi de cea de tradiţie, în care aceste trãiri şi experienţe sunt depozitate şi devenite «clasice». Tocmai din acest motiv experienţa artei este fundamentalã. Ea ne oferã contactul nemijlocit cu conţinutul transmis de tradiţie prin intermediul unei anumite forme simbolice.

De asemenea ea se dovedeşte necesarã în delimitarea unui domeniu ce nu poate fi supus, sau nu ar trebui sã fie supus pretenţiilor unei ştiinţe care transformã totul în instrumente şi care ucide misterul. Analogia dintre filosofie, aşa cum o vede Heidegger şi orizontul misterului la Blaga are ca scop a arãta cã fiinţarea specific umanã este una înţelegãtoare, iar arta ţine de trãsãtura ontic-ontologicã a omului de ase raporta în mod comprehensiv la sine, la fiinţã, la divinitate. Prin faptul de a fi afectaţi direct de experienţa nemijlocitã a artei, aceasta îşi realizeazã rolul mediator, deoarece ne face sã ne întâlnim cu sine şi cu ceilalţi, ne obligã la un efort ce duce la sporirea fiinţei. Autorul german ne învaţã cã în cadrul ştiinţelor sociale, în artã, se realizeazã experierea întrebãrilor întemeietoare ale fiinţei omeneşti.

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.