Aflată în centrul vechi al Capitalei noastre, Biserica Stavropoleos, la care în 1900 Tudor Arghezi a slujit ca diacon, este numită de poetul din Mărțișor “o lebădă adormită pe un mușuroi de pământ.”
Cu un caracter monumental evident, în ciuda dimensiunilor ei reduse, frumusețea ei nu este minimalizată de clădirile înalte din jur. Dimpotrivă, Biserica Stavropoleos apare ca o oază de lumină și de bun gust cu coloanele și decorațiile în piatră, cu pridvorul primitor înviorat de pictură. Locașul este înălțat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o epocă de efervescență culturală dominată de stilul brâncovenesc.
Biserica Stavropoleos – scurta istorie
În timpul domniilor fanariote noile câștiguri ale creației artistice europene aveau să pătrundă în continuare în țările române, împletindu-se cu fondul original al creației medievale populare.
În acest context social, sosește la București călugărul Ioanichie, devenit egumen al mănăstirii Ghiorma Banul. El cumpără locul învecinat cu casele boierilor Greceni și ridică un han cu etaj, menționat documentar în 1704. Aici înalță un paraclis cu hramul Sfântului Haralambie, paraclis care a existat până la sfârșitul secolului trecut și a cărui existență este menționată pe piatra funerara a ctitorului. Hanul este înzestrat de asemenea cu o capelă, a cărei construcție a fost terminată la 30 octombrie 1724. Mica biserică a ramas în picioare până în zilele noastre primind ulterior numele Stavropoleos deoarece ctitorul ei a devenit în 1726 mitropolit de Stavropolis (Grecia).
Inițial Biserica Stavropoleos avea o singură încăpere de format dreptunghiular dar prin tot felul de danii și favoruri domnești biserica se modifică, i se adaugă absidele laterale și pridvorul. Hanul formând un singur corp de clădiri cu casele egumenești, îi aducea serioase venituri. După moartea ctitorului în 1742 mănăstirea decade, iar cutremurele din 1802 și 1832 îi provoacă serioase avarii. Hanul este dărâmat în cea de a doua jumătate a secolului trecut iar în 1904 încep serioase lucrări de restaurare sub conducerea arhitectului Ion Mincu.
Tarele secolului nostru – războaiele, cutremurele și ignorarea acestor monumente vreme de o jumătate de veac – n-au putut distruge coloanele, acoperite cu sculpturi în piatră, ușile de lemn minunat împodobite, balustrada de piatră a pridvorului, care, probabil după actualele restaurări, își vor recăpata strălucirea.
Lasă un răspuns