Bântuirea – adevăr sau minciună?

Preferând termenilor poltergeist sau bântuire mică, denumirea de psihokinezie spontană recurentă, parapsihologii de azi se delimitează de presupunerile religioase sau magice cuprinse în vechile denumiri, dar nu reuşesc să se debaraseze, dar oare o vor cu adevărat, de ipoteza filozofică subiacentă.

Cu toate că implică un substrat spiritualist, noţiunea de PKSR (RSPK în ţările anglofone) prezintă un interes taxinomic şi descriptiv indiscutabil: ea arată că faptele pe care le acoperă decurg din efectele PK şi specifică, de altfel, un anumit tip de fenomene după denumirile lor comune. Astfel, manifestările de PKSR se caracterizează prin repetabilitatea lor (de unde adjectivul de recurente): ele se semnalează prin aspectul lor spontan, adică nevrut de o fiinţă umană, neintenţionat – cel puţin pe plan fenomenal şi în cadrul unei filozofii a conştiinţei şi a subiectului.

Dar asta nu înseamnă că nimeni nu este agentul lor şi nici că aceste manifestări nu au niciun sens. Iluzionistul Andre Sanlaville, bine cunoscut de prestidigitatori pentru că a fost timp de mai mulţi ani consecutiv unul din organizatorii Festivalului mondial al magiei, are şi un alt dar: el se interesează activ de parapsihologie. Acest „globe-trotter al insolitului”, cum l-au supranumit prietenii săi, anchetează toate faptele stranii care i se semnalează şi colaborează cu Brigada de fantome, nume dat de Societatea franceză de parapsihologie câtorva dintre membrii săi specializaţi în „vânătoarea de fantome”….

Dar, întrebat de Daniel Reju, Andre Sanlaville, după ce a recenzat cazurile de „falsă bântuire” (precum cele menţionate de Robert Tocquet), precizează pe drept cuvânt:

„Mai puţin numeroase, dar mai interesante din punct de vedere ştiinţific sunt cazurile în care bântuirea este rezultatul unui act foarte precis înfăptuit de un locatar al casei. Astfel, am petrecut mai multe nopţi în locuinţa unei doamne bătrâne, care nu mai putea să trăiască liniştită pentru că găsea dimineaţa pe cămin sfeşnicele, pe care, în ajun, seara le punea pe pian.

În cele din urmă, aveam să descopăr secretul acestei întâmplări: bătrâna doamnă era somnambulă şi făcea ea însăşi transferul!”

Dacă bântuirea ar fi adevărată, tot rămân în privinţa ei unele incertitudini pe care ne-am înşela dacă le-am trata cu dispreţ. Prima chestiune se referă la obiectivitatea PKSR: este sau nu vorba despre halucinaţii? Scott Rogo relatează în La Parapsychologie devoilee (1976) „o serie de evenimente stranii” care au făcut mare vâlvă în Bavaria şi au avut un mare ecou în mass-media, în noiembrie 1967.

În cabinetul unui avocat din Rosenheim, se declanşau defecţiuni electrice inexplicabile:

„Tuburile de neon se aprindeau şi se stingeau misterios, se deşurubau chiar; contoarele telefonice înregistrau convorbiri inexistente” etc. „În cele din urmă, când becurile au început să explodeze, Bender a venit să studieze el însuşi aceste accidente care nu se produceau decât în timpul orelor de program şi se concentrau asupra lui Annemarie Schneider, o funcţionară de 19 ani.”

A fost văzut chiar „un fişet de 200 de kilograme depărtându-se de perete”. Cum, frecvent, tablourile se legănau în cuiul lor, s-a putut filma pe îndelete acest fenomen, pe video, în faţa mai multor martori. Aici am fi deci nevoiţi să credem în obiectivitatea PKSR. Am putea să ne întrebăm, în acelaşi sens, dacă bântuirile sunt invariabil legate de un loc precis.

După Daniel Reju, Sanlaville „nu pare să acorde mare credit nenorocirilor atribuite anumitor locuri sau locuinţe; în schimb, el este convins că există locuri ce exercită influenţe nocive, capabile să afecteze şi chiar să distrugă fiinţe omeneşti”. Aici, factori precum compoziţia aerului, natura subsolului, radioactivitatea ar avea contribuţia lor la acest fenomen, şubrezindu-i pe locuitorii caselor „blestemate”.

Fiziologic marcaţi, aceştia s-ar lăsa puţin câte puţin influenţaţi de zvonurile referitoare la casa pe care au achiziţionat-o şi ar „imputa necazurile lor acestor vorbe rele. Convingerea care, la rândul ei, suscită alte vedenii, şi aşa mai departe!”. Andre Sanlaville emite o ipoteză interesantă, căci el lasă loc atât obiectivului, cât şi subiectivului, implicate deopotrivă în majoritatea cazurilor, astfel încât îţi vine greu să te descurci; şi anchetatorii înşişi, care manifestă înclinaţia supărătoare de a tranşa într-un sens sau în altul, fără să vrea să admită că bântuirea poate să fie un amestec de autosugestie şi de fapte realmente fondate.

Aceeaşi stare de spirit se observă, bunăoară, în concluziile care se formulează după anchetarea cazurilor în care reclamantul se declară obiectul unor persecuţii: fie că, în lipsă de persecutori reperabili, se ajunge un pic cam repede la ideea că acesta suferă de un delir de tip paranoid, fie că (dacă el pare psihologic echilibrat şi dacă în anturajul său există persoane notoriu răuvoitoare), lui se presupune că aceste persoane au trecut la acţiune — dar şi aici o atitudine nuanţată ar trebui să fie regulă -, fie că, prin comportamentul său, „persecutatul” a atras asupra lui persecuţia, fie că persecutorii săi, fără să-i fi pricinuit daune sancţionate de lege, i-au afectat echilibrul mental, făcând din el un cvasidelirant.

Se poate chiar, cum se întâmplă în afacerile cu farmece sau cu deochi, să ajungi până la a comite asupra ta delictul de care-l bănuiai a fi capabil pe persecutorul sau persecutorii tăi. Rămâne chestiunea, deja ridicată, a rolului şi a naturii inconştientului în PKSR. Referitor la afacerea Rosenheim, Scott Rogo scrie:

„Sender a efectuat psihodiagnosticele mai multor agenţi şi a descoperit că ei sunt subiectele unor frustrări incoercibile, prin folosirea excesivă a mecanismelor de apărare, şi că PK este folosită pentru a rezolva conflictele lor.”

Deşi toţi parapsihologii nu sunt satisfăcuţi de această explicaţie (R. Bayless şi I. Stevenson, în 1972, invocau încă acţiunea defuncţilor), majoritatea lor subscriu la ea. Totuşi, comandantul Tizane este departe de a fi tot atât de categoric, el care a colectat mai multe sute de mărturii în aproape o jumătate de secol. Tizane a expus cinci cazuri de figuri în L’Hote inconnu dans le crime sans cause şi în Mystere des maisons haniees (Sand, 1982), după criterii care datorează mult experienţei anchetatorului şi omului de teren:

1. orice mistificare este exclusă, rezultatele anchetei atestă acest lucru;

2. există o corelaţie posibilă între PKSR şi un individ, localizarea fenomenului în jurul acestuia trezind bănuiala că el ar fi trişat;

3. un subiect este prins în flagrant delict de trucaj;

4. efectele psihocinetice „iau sfârşit fără să se fi depistat vreo mistificare; totuşi, subiectul se acuză el însuşi, şi aceasta în pofida verosimilităţii”;

5. „forţa necunoscută reuşeşte să creeze o atmosferă de suspiciune în jurul subiectului”.

Din toate acestea reiese – şi Tizane o declară cum nu se poate mai limpede – că, după el, o fiinţă omenească nu poate să fie cauza PKSR. Ea este cel mult pretextul sau ţapul ispăşitor. Tizane este astfel convins că foarte devreme şi-a pus în gardă superiorii ierarhici împotriva erorilor judiciare care pot să rezulte din interpretarea greşită a „micilor bântuiri adevărate” de către anchetatori prea zeloşi sau magistraţi sceptici.

Chiar când admite, sub presiunea faptelor, delictul flagrant (al treilea caz de figură luat în considerare), o face pentru a arăta că forţa necunoscută, noţiunea reluată de la spiritualismul destul de vag al lui Maeterlinck – cu care liniile Tizane întreţinuse relatii amicale în tinereţe -, se străduieşte să ne înşele încercând să atribuie responsabilitatea bântuirii unei fiinţe omeneşti.

„În poltergeist, afirma el, forţa necunoscută este independentă de subiectul intermediar. De aceea poltergeistul este diferit de levitaţii, clănţănit etc, provocate de mediumi.”

În teoria care întruneşte sufragiile parapsihologilor contemporani, PKSR, dimpotrivă, trebuie să fie raportată la efectele PK. „PKSR poate fi utilizată de individ pentru a-şi atinge un scop?” La această întrebare Scott Rogo, de acord cu marea majoritate a confraţilor săi, răspunde afirmativ. „Dar, adaugă el, PKSR este dirijată subconştient, sporadic şi, în general, in controlabil”, spre deosebire de psihokinezie (levitaţii, torsiuni de bare metalice etc.) care e stăpânită de „mediumi cu efecte fizice”.

Subiecţii care sunt făcuţi răspunzători de poltergeist ar fi deci nişte mediumi care se ignoră; forţa de care ei s-ar folosi involuntar ar fi aceeaşi ca şi forţa folosită de mediumii „confirmaţi”. De fapt, există o mare similitudine între efectele PK conştient dirijate şi „bântuirile adevărate”.

<< Partea 1 >>

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.