Atlantida – continentul scufundat, imperiul disparut

Situată în Atlantic, dincolo de coloanele lui Hercule, cel puţin în majoritatea textelor „istorice” (dar adesea a fost localizată şi în altă parte), Atlantida a alimentat imaginaţia scriitorilor. Francis Bacon, în secolul al XVII-lea, de exemplu, vede în Atlantida cetatea ştiinţifică ideală (Nova Atlantis, 1627), în timp ce suedezul Olav Rudbeck face din ea o alegorie a propriei lui ţări, ca leagăn al civilizaţiei (Atland sau Manhbem, 1679-1702). Apoi, în ochii catalanului Jacint Verdaguer, continentul dispărut trece drept scopul secret al echipei lui Cristofor Columb (Atlantida, 1876).

Gerhart Hauptmann o ia drept simbol al dragostei imposibile a unui savant pentru o actriţă (Atlantis, 1912). Cât despre Pierre Benoit, el reduce ceea ce a devenit un mit la aventura pe jumătate mondenă, pe jumătate fantastică a doi ofiţeri francezi în regatul Antinea (Atlantida, 1919). Tema Atlantida reapare cu o forţă nouă la autorii pasionaţi de fantastic, precum S.A. Coblentz (The Sunken World, 1928), Conan Doyle (Oraşul din hău, 1929) sau Dennis Wheatley (Descoperirea Atlantidei, 1936). Ea îi inspiră, în fine, pe autorii de science-fiction, mai ales pe Frances Ashton (Alas, That Great City, 1948) şi pe E.E. Smith (Triplanetar, 1950) fără a-l uita pe Aleksei Tolstoi.

Ce trebuie să credem despre aceste valuri de cerneală? Mit? Legendă? Temă literară sau realitate? În Timaios şi Critias, Platon se face interpretul mărturiilor – unii spun poveştilor – care îi erau cu mult anterioare. Nouă mii de ani ar despărţi, într-adevăr, povestea iniţială a atlanţilor şi relatarea pe care o face Solon lui Critias.

Atlantida, paradisul terestru

atlantida

Atlantida apare ca un paradis terestru care, protejat de zei, datorează totul ingeniozităţii şi virtuţilor oamenilor: „Locuitorii dobândiseră — spun protagoniştii lui Platon – bogăţii atât de multe încât, fără îndoială, niciodată înaintea lor nicio casă regală n-a avut la fel şi nici una nu va avea în viitor… Ei culegeau de două ori pe an produsele pământului; iarna foloseau apele cerului; vara cele pe care le dădea pământul, dirijând valurile în afara canalelor.

Şi mai departe: „Când se făcea întuneric şi când focul sacrificiilor se răcea, toţi îmbrăcau frumoase robe de azur-închis şi se aşezau direct pe pământ, în cenuşa sacrificiilor lor sacramentare. Apoi, noaptea, după ce stingeau toate luminile în jurul sanctuarului, ei judecau şi supuneau judecăţii dacă vreunul dintre ei îl acuza pe un altul că a comis vreo infracţiune. Când dreptatea era făcută, ei gravau sentinţele, ziua stabilită, pe o tablă de aur, pe care o consacrau pomenirii. Dar „când elementul divin a început să scadă în ei şi să domine caracterul uman”, aceştia au meritat pedeapsa lui Zeus.

Atlantida a fost un imperiu colonizator superb: „În această insulă mai mare decât Libia şi Asia la un loc, regii întronaseră o mare şi admirabilă putere care se întindea din Libia până în Egipt şi din Europa până la Tyrenia. Este vorba de o putere care mergea cu semeţie în Europa şi Asia laolaltă, venind dintr-o altă lume situată în oceanul Atlantic.” Dar, urmează Platon: „Au fost cutremure de pământ şi inundaţii extraordinare şi, timp de o singură zi şi o singură noapte, Atlantida s-a scufundat în ocean şi a dispărut.

„Cum menţionează Serge Hutin (Les Civilisations inconnues, 1961) existenţa istorică a Atlantidei ar fi o ipoteză foarte comodă. Ea ar explica mai ales unul dintre paradoxurile Egiptului vechi, care pare a fi trecut brusc de la preistorie la o civilizaţie din cele mai rafinate. „De unde (între altele) tentaţia […] de a vedea în cele trei piramide de la Ghizeh edificii atlante, construite înainte de domnia faraonilor, cărora mai târziu le-ar fi folosit drept morminte.

Anumiţi autori au mers mai departe în investigaţiile lor. Reunind într-un mod sincretic diverse tradiţii, antropozoful şi ocultistul german Rudolf Steiner (1861-1925) dă detalii, prin viziunile sale, asupra atlanţilor. Aceştia gândeau în imagini şi se deplasau cu mare viteză în vase aeriene utilizând energia plantelor… Elita se strângea în Asia Centrală şi primea aici o instruire care o făcea să ajungă la cunoaşterea divină. Regăsim aici mitul Aggartei.

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Atlantida – continentul scufundat, imperiul disparut":

Care este gandul tau?