Artişti-mediumi

Leonardo da Vinci a remarcat că, dacă fixezi intens cu privirea un zid vechi fără tencuială, vezi conturându-se pe el tot felul de desene. Peretele funcţionează, în acest caz, ca un test proiectiv al lui Rorschach. Tendinţele, motivaţiile, preocupările preconştiente sau inconştiente ale subiectului se exprimă aici, pentru că proiecţia are ca efect structurarea unei situaţii imprecise, în deplină conformitate, din unghi teoretic, cu legile percepţiei definite de psihologia gestaltistă.

Fernand Desmoulin (1823-1902), care a cunoscut la vremea sa o anumită notorietate ca pictor şi gravor, se apuca, uneori, cu furia caracteristică altădată adepţilor picturii gestuale, să picteze sau să deseneze împotriva regulilor celor mai elementare ale artei. La drept vorbind, el nu mai ştia ce făcea. Şi relatările lui valorează cât toate parafrazele şi toate comentariile. „Într-o seară, scrie el, mâna mea, înarmată cu un cărbune, a început să traseze ovale suprapuse, semnături, mâzgălituri confuze şi încurcate. Când s-a oprit, după douăzeci de minute, foaia de hârtie era în întregime înnegrită şi nu se putea distinge nimic. Dar, întorcând-o, am constatat că această mâzgălitură, pe care o credeam informă, reprezenta un chip de femeie pe care, fără să-mi dau seama, îl desenasem pe dos. Şi, într-un colţ, în loc de semnătură, se putea citi: «Eu sunt institutorul».”

Nu este indiferent faptul că inconştientul farsor al unui artist, de altfel foarte ataşat normelor picturale ale epocii sale, ajunge să se manifeste pe dos, dejucând, ca în vis, în lapsus sau în actul ratat, mecanismele de apărare şi cenzura unui supraeu riguros… Dar această remarcă de natură psihanalitică lasă mari zone de umbră asupra interpretării enigmaticei inscripţii şi semnificaţiei ansamblului. Ce fel de dorinţă sau de ameninţare prezenta totul pentru personalitatea profundă a pictorului?

Cum nu cunoaştem suficient de bine omul şi opera, nu ne vom aventura pe acest teren prea puţin sigur. Până şi vulturul pe care Freud l-a găsit într-o pânză celebră a nu mai puţin ilustrului Leonardo a fost contestat, şi aceasta chiar de psihanalişti.

În măsura în care – să menţionăm totuşi -Desmoulin s-a pus în situaţia de a uita ceea ce ştia din pictură sau din desen, automatismul a preluat conducerea şi i-a dirijat mâna cu multă siguranţă şi rapiditate în execuţie, încât i-au dispărut inhibiţia şi simţul critic.

Dar cum să explicăm alte cazuri? Ce putem spune despre compoziţiile naive şi marginale, despre atâţia desenatori şi pictori fără formaţie artistică şi intelectuală dovedită? Aceste cazuri ţin de paranormal sau, mult mai banal, de psihologia creaţiei? Exemplul lui Augustin Lesage, îndelung studiat de Eugene Osty în 1927, pare destul de semnificativ.

Născut la Saint-Pierre-les-Auchelîn 1876, Lesage nu manifestă nici o înclinaţie pentru desen la şcoală. Cultura sa generală era aceea a unui muncitor care, după ce a absolvit şcoala primară, a luat, ca majoritatea colegilor săi, proletari, drumul minei. Într-o zi, pe când se afla într-o galerie izolată — asta i se întâmpla în 1911, la vârsta de 3-5 de ani – el a auzit o voce foarte distinctă care îi spunea: „Într-o zi, tu vei fi pictor!” iar în apropierea lui nu era nimeni.

Puţin după aceea, iniţiat în spiritism — pe atunci foarte popular -, el a primit de la mese instrucţiunile necesare: ce material să folosească, ce pânză şi de ce format, ce pensule, mici şi mari, ce culori. Când lucra, el trebuia să se lase ghidat de „spirite”. Şi astfel s-a trezit Lesage autorul unor mari compoziţii decorative (unele ating trei metri pe o latură), având drept caracteristică principală abundenţa detaliilor, repetiţia motivelor identice şi o construcţie riguros simetrică. Aceste tablouri sugerează o inspiraţie egipteană sau orientală, lucru puţin explicabil la cineva care nu călătorise niciodată şi, cel puţin în aparenţă, nu se interesase niciodată de artă… Abia începând din 1923, la vârsta de 47 de ani el se consacră în întregime picturii; şi, cum a murit în 1954, a avut timp să înfăptuiască o operă destul de bogată.

Totuşi, dacă Institutul Metapsihic Internaţional, în persoana lui Eugene Osty, s-a interesat de cazul Lesage, a făcut-o mai puţin pentru că tablourile sale ar fi remarcabile şi că „vocaţia” sa s-a manifestat târziu şi s-a realizat şi mai târziu, cât mai ales pentru faptul că aici se interferează ingredientele cele mai clasice ale spiritismului… Altfel, Lesage ar fi fost considerat un „pictor de duminică”, ca mulţi alţii.

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.