Arnica – Arnica montana preparate si intrebuintari

Denumiri populare: carul pădurilor, carul zânelor.

Descriere. Are în pământ un rizom orizontal din care ia naştere, primăvara, o rozetă de frunze ovale, cu marginile întregi şi aspre la pipăit. Tulpina, care porneşte din mijlocul rozetei de frunze, este dreaptă, cilindrică, poroasă, de culoare brun-roşietică, înaltă de 50-60 cm şi poartă 1-2 perechi de frunze mai mici ca şi cele bazilare. Florile, de culoare galben-portocalie, sunt dispuse în capitule terminale, mari, cu diametrul de 6-3 cm; florile marginale, femele, sunt ligulate, cu ligula lungă până la 2 cm, iar cele centrale hermafrodite, tubulare, cu corola terminată cu 5 dinţi.

Locurile de creştere. Este o plantă erbacee, vivace, ce creşte prin fâneţe şi păşuni umede din zona montană şi subalpină, mai rar prin poieni şi tufărişuri. Se întâlneşte în tot lanţul carpatic. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie.

Recoltare arnica

În scopuri terapeutice sunt folosite capitalele florale ce se recoltează în lunile iunie-iulie, la începutul înfloririi când se obţine un produs fără papus. Capitulele florale (Flores Arnicae) se recoltează fără codiţă şi se usucă repede în strat subţire la soare.

Asemănări-deosebiri. După aspectul antodiului, arnica se poate confunda şi cu alte specii din zona montană, mai ales din genurile Doronicum şi Senecio. Deosebirea esenţială este aceea că Arnica montana este singura care are frunze tulpinale opuse şi nu alterne.Arnica-montana

Principii active: ulei volatil, alcooli triterpenici: ar-nidiol, arnisterină şi faradiol, colină, astragalină, izoc-vercetină, alcool carnaubilic, o parafină, acid cafeic, ca-rotenoizi, xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantina.

Acţiune farmacologică. Intern, mai rar ca stimulent al sistemului nervos. Extern, ca antiseptic, cicatrizant şi decongestiv, antiflogistic în echimoze şi contuzii.

Întrebuinţări. Se recomandă să nu se ia pe cale internă, sau, dacă se ia, numai cu avizul medicului. Intern, ca stimulent nervin. Extern, în laringite, răguşeli, ca pansament antiseptic şi cicatrizant al rănilor.

Contraindicaţii: Se va ţine seama de faptul că florile de arnica nu sunt inofensive, întrucât tinctura de arnica în proporţia de 1/5 aplicată local este foarte iritantă, iar pe cale internă, chiar în doze mici poate provoca gastroente-rite, paralizia centrilor nervoşi şi ridică tensiunea arterială.

Arnica – Preparare şi utilizare

Intern, dar numai cu avizul medicului, se foloseşte infuzia de arnica de 0,5g% (500 ml în 24 de ore) ca stimulent nervin sau 20—25 picături de tinctură de arnica (care se procură de la farmacie), dimineaţa şi seara, în amestec cu apă îndulcită cu zahăr sau ceai îndulcit. Extern, în amestec cu apa de plumb, tinctura are proprietatea de a decongestiona umflăturile şi loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care. se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia de 4g % sub formă de comprese înviorează tenurile palide.

Tratamente din tradiţiile populare. Frunzele se puneau crude pe tăieturi şi răni, iar cu decoctul plantei se spălau rănile obrintite din cauza frigului, după cum credeau sătenii. Se mai folosea contra inflamaţiilor gurii şi gâtului. Rădăcinile plămădite în rachiu se foloseau contra vă-tămăturii. Ceaiul din frunze şi flori se lua contra diareei şi dizenteriei, precum şi în bolile neuropsihice, iar cu decoctul se făcea gargară în faringită.

Etimologia denumirii. Numele de Arnica are la origine cuvântul grecesc ptarmike = strănut, făcând referire la faptul că frunzele proaspete şi rădăcinile acestei plante sfărâmate şi răsfirate, provoacă strănutul. Cuvântul montana provine de la latinescul monthana = de munte.

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.