Apropierea de Noica

Autor: Ioan Rusu

pentru a nu avea dreptate la modul triumfal”
Borges

Fac parte din acei anonimi şi nu puţini care au avut privilegiul să se apropie de Noica cel al perioadei de la Păltiniş. Întâlnirea cu autorul a avut loc, mijlocită revelaţie, cu ani înainte, în 1970, prin fragmentele din România literară, ce aveau să devină cartea despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Curând a urmat, parcă a fost ieri, şi întâlnirea în librăria Kretzulescu cu prima carte, Rostirea filozofică românească

Anii treceau, celelalte cărţi au venit – cu unele, antebelice, m-am intersectat la Biblioteca Academiei sau prin anticariate -, iar Noica devenea nedezminţit „reperul” unora din generaţiile acelor ani paradoxali prin amestecul de sordid social-politic cu o intensă germinaţie cultural-intelectuală.

De astă dată, într-un octombrie 1986, goneam în compartimentul trenului pentru Sibiu, un grup de cercetători – matematicieni şi ingineri – pentru a participa la un colocviu ştiinţific. „Dacă e Sibiu e Noica., m-am trezit gândind cu voce tare. Mirare şi nedumerire printre colegi: „Cine e Noica? Doar o colegă, matematiciană, era întrucâtva avizată. Pledoaria mea pentru „filozoful de la Păltiniş a fost scurtă şi însufleţită, însă fără nici o ţintă concretă. Coborând la Sibiu ne-am cufundat în ritualul manifestării, numai colega noastră s-a dus glonţ la Păltiniş. Şi a rămas peste noapte acolo, prinsă, împreună cu alţi musafiri, de prestaţia gazdei. A doua zi s-a întors, uşor exaltată, transmiţându-ne o invitaţie a lui Noica, foarte disponibil pentru a ne cunoaşte şi a sta de vorbă. Nu-mi trecuse până atunci prin gând o atare idee, iar o asemenea eventualitate mă copleşea: O să mă fac de râs; ce pot să-i spun eu domnului Noica? Dar nu mai puteam da înapoi: doi dintre colegii mei, un matematician şi un inginer, s-au prins în joc.

Am ajuns în faţa vilei, relativ izolată şi protejată de brazi falnici, încă pe lumină. Am aşteptat cu emoţie să ni se deschidă şi să fim întâmpinaţi. Emoţia invocată îmi aparţinea, nu garantez şi pentru a celorlalţi doi. Scund, dar bine legat, cu un halat surtuc pe umeri, cu capul înclinat puţin înspre înainte dreapta şi cu un zâmbet larg, nu lipsit parcă de anumite capcane, pe chip – iată omul în faţa noastră! Supuşi imediat la o aşa-numită probă a focului – înfiriparea acestuia, cu ajutorul unor vreascuri adunate la repezeală din imediata vecinătate, într-o sobiţă cilindrică de fontă, înclinată ca turnul din Pisa şi aflată în camera de la intrare-parter, pe dreapta, unde ar fi urmat să dormim ca musafiri, dar cu plata totuşi a taxei oficiale – am eşuat lamentabil spre amuzamentul comprehensiv-condescendent al gazdei noastre, care nu a pregetat să ne administreze, în timp ce ne conducea pe scări în sus în camera proprie de la etaj, o alocuţiune despre răbdare şi tenacitate, ca piese obligatorii în arsenalul utilizabil în faţa încercărilor de pe scena vieţii.

Camera lui Noica, modestă şi frustă, dispunea de două paturi, un lavoar, iar scaunele de rigoare au fost aduse din celelalte două camere ale vilei; o planşetuţă ţinută pe genunchi, cu amfitrionul trăgând din pipă, aşezat pe unul din paturi, servea drept unică – şi favorită – masă de scris sau de citit. Un reşou alimentat la priză avea să fie, iarăşi unică, sursă de căldură, pentru a contracara frigul insidios, de octombrie şi de altitudine. Câteva cărţi şi caiete instalate pe patul de la perete şi pe un raft improvizat montat pe colţ – iată cadrul în care s-au scris probabil Tratatul de ontologie şi Scrisorile despre logica lui Hermes

A urmat o serată în maniera lui Noica, prelungită până după miezul nopţii. Un program ad-hoc a fost de îndată pus la punct, program care nu excludea improvizaţia, spontaneitatea. Potenţialul de actori, activi sau mai puţini activi, ni s-a evaluat prin câteva întrebări lămuritoare asupra profesiunii şi rostului venirii noastre acolo (invitaţia în sine necontând în acest proces). Dacă avem vreo problemă anume care ne frământă? Luat prin surprindere, am declinat rapid existenţa unei asemenea obsesii, fie ea şi de natură prozaică (mărturisind că am îndrăznit să vin pur şi simplu pentru a-l vedea şi auzi), dar cu ceilalţi doi, versatului şi disponibilului dialectician i s-a cam înfundat preconizatul dialog. Unul dintre colegi, matematicianul, pe care îl cunoşteam foarte bine în traiectoria sa spirituală cam sprinţară, de la practica yoga la neoprotestantismul baptist – a încercat, chiar mânat de un interes sincer, să-l atragă pe filozof pe tărâmul religios al devenirii întru Iisus, dar acesta a evitat, poate cu o anumită prudenţă explicabilă în contextul vremii, un teren care nu-i priia. În schimb, s-a lăsat atras, cu o stranie naivitate, într-un dialog al surzilor cu inginerul, diagnosticat într-un final excedat ca total lipsit de organ filozofic. Mingile socratice ale bătrânului erau respinse ca de un perete rigid de mai tânărul încăpăţânat şi ultrapozitivist. Opac într-adevăr, acesta nu era dispus să digere nici un concept aşa-zis filozofic, nu era dispus decât, eventual, să conceadă unui statut de ancilla a ştiinţelor, al filozofiei. Poate aproape un sfert din timp a curs sub semnul acestui semi-eşec al lui Noica. Recuperarea unui fiu risipitor n-a fost câtuşi de puţin posibilă. Dar era acesta un tribut pe care Noica n-avea cum să nu-l plătească situaţiei la care se expunea cu bună ştiinţă, aceea de antrenor cultural al celor veniţi de aiurea.

Ce putea să propună gazda noastră în continuare altceva decât o seară Eminescu? Cu convingere, cu nedisimulată pasiune chiar, ne-a citit, însoţite de comentarii-flash, fragmente transcrise într-un caiet de uz personal din celebrele caiete eminesciene. Reprezentaţia e un ghem absolut unul şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul şi – esperienţa. Sau şi un fuior, din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce conţine. Din nefericire atât torsul cât şi fuiorul ţin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predispoziţie filozofică Se făcuse deja cald în cămăruţa înghesuită şi fumul pipăit din pipă era gros să-l tai cu cuţitul. Şi, ca un corolar al serii, la o oră destul de târzie, a sosit un musafir-surpriză pentru noi, pe care însă Noica îl aştepta, un profesor din Suceava. Acesta era un benevol angajat, între mulţi alţii, într-unul din utopicele programe ale neostoitului cărturar şi filozof, acela de recuperare, prin microfotografiere, a manuscriselor lui Eminescu. Aşteptatul profesor avea să dea seama asupra tribulaţiilor sale în lupta cu inerţia şi birocraţia autorităţilor. Noica a ascultat cu vădită nemulţumire şi, într-un sfârşit, obosit şi el, ne-a trimis pe toţi la culcare.

A doua zi dis-de-dimineaţă, înainte de întoarcerea la Sibiu, Noica ne-a tratat cu un ceai şi ne-a întreţinut cu o conversaţie nu tocmai banală în care a distribuit, printre altele – binecunoscută marotă – săgeţi pe adresa pompierilor politici, mai marii zilei şi ai lumii care nu mai obosesc în a pune de un incendiu aproape catastrofal pentru planetă, grăbindu-se apoi să culeagă tot ei meritele pentru efortul de a-l stinge. Ne-am despărţit cu o curtoazie sinceră, nu fără a-i promite că o să revin curând la Păltiniş pentru un sejur mai pe îndelete (cea ce şi avea să se întâmple în februarie 1987):nu-i făcusem chiar o impresie de caracudă şi, prin intervenţiile la obiect din timpul seratei mă dovedisem oarecum introdus în universul nicasian.

Domnul Noica juca bine comedia vulnerabilităţii sale în faţa matematicii: matematicile pot corupe logica, matematicile au ceva în plus faţă de logică ceva de natură să lase permanent logica în urmă (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, pg. 197). Dar tot atât de adevărat este că această slăbiciune, amestecată cu o doză de nostalgie din timpul anului de studenţie în matematici, nu era mimată. Slăbiciune atât la propriu, cât şi la figurat: Noica nădăjduia (chiar aşezând un bemol acestei speranţe) într-o posibilă formalizare a logicii lui Hermes, cum îşi numise el propriul sistem logic, ce se dorea clădit pe o teorie a mulţimilor secunde, înrudite cu monadele lui Leibniz, dar şi cu acei exemplari indivizi ai lui Darwin, care prin selecţie naturală asigurau apariţia speciilor. Se lăsa, peripatetizând, fascinat de ecuaţiile lui Maxwell, pe care le percepea, aş zice, ca pe o epură a universului. Era la curent cu o teorie a sistemelor ca a lui Bertalanffy, care îşi reclama, şi aceasta, o formalizare matematică. (În schimb, nu l-am auzit pomenind în context pe Wiener, pe Mesarovic sau pe Kalman, care construiseră severe formalisme matematico-sistematice).

Sistemul logic propus de Noica ţintea în principal ştiinţele omului (şi nu ale naturii) şi angaja, cum spuneam, o nouă teorie a mulţimilor, iar aceasta pare a putea fi formalizată, chiar în stilul formalismelor curente (pg. 226; citatele sunt din aceeaşi sursă, indicată mai sus). Dar cum să promovezi un asemenea formalism, dacă operaţiile cu mulţimi sunt nesemnificative aici, ele făcând loc operaţiilor înlăuntrul mulţimilor, prin potenţare şi compenetrare? (pg. 159) Pentru a înţelege semnificaţia acestor operaţii să spunem mai întâi că o mulţime secundă este definită ca mulţimea mulţimilor cu un singur element (pg. 145), în care întregul – alias mulţimea – poate deveni ca şi disparent, preluat fiind în propria sa distribuire (pg. 145) în părţile componente, adică în elemente, ele însele mulţimi; aluzia la o lume vie, alcătuită din indivizi competitivi, unii cu valenţe de câştigători, sau chiar de mutanţi, este străvezie. Nu putem fi induşi în eroare, cunoscând bine limbajul (stilul) nicasian: Înţeles ca închidere a mulţimii, elementul se ridică la puterea ei, adică se redeschide prin ea. Luat ca atare însă, elementul unei mulţimi secunde este o “depotenţare” a ei (pg. 147) adică a mulţimii (întregului). Ar putea fi la locul ei aici noţiunea de închidere a unei mulţimi, scriind atunci că e = E, respectiv, că elementul (partea) e este închiderea întregului E? Dacă da, atunci, s-ar putea spune că întregul este partea, pe când partea nu este întregul (pg. 144), o altă formulare pentru ceea ce este numit egalitatea unilaterală (pg. 146). Trecem repede peste amănuntul că noţiunea de antilogaritm este invocată impropriu la pg. 147 pentru introducerea operaţiei de potenţare-depotenţare; în fapt, ceea ce vrea gânditorul să imagineze este potenţialitatea (mai degrabă virtualitatea) unui număr n, astfel încât en = E. Întrucât întregul este cel care se depotenţează în element, tentativa tocmai schiţată de definire a acestuia ca o operaţie de închidere (e = E) ar introduce o anumită contradicţie în termeni, mai precis o contradicţie între conotaţiile pe care cele două operaţii, de depotenţare şi de închidere le-ar implica. Drept este: Noica observă că în perimetrul egalităţii unilaterale cantitatea este cel mult una a “mai multului” sau “mai puţinului”, când nu face cu totul locul calităţii şi relaţiei (gp. 146). Dar atunci, nu vom putea, prin urmare, cuantifica, adică afla vreun n şi, în consecinţă, nici nu vom putea matematiza relativ la operaţia de depotenţare. Iar cu cealaltă operaţie, de compenetrare, nu putem menţiona decât imposibilitatea transcenderii planului metaforic, în care Noica însuşi rămâne prizonier: compenetraţia elementelor este nuanţată mai la vale ca nucleaţie, fulguraţie (pg. 160).

Lucrurile vor scăpa de sminteala compenetraţiei dacă sunt lăsate să intre în matca lor firească: universurile matematic şi filozofic sunt universuri perfect legitime, dar paralele.

Iar dezvoltările matematice sunt fatalmente organice, ascultând de sugestii şi mecanisme interne. Sau, cel mult, cunt stimulate de manipulări intuitive ale unui formalism matematic consistent deja constituit, de către fizicieni bunăoară, cum este cazul teoriei funcţiilor generalizate având ca punct de plecare un astfel de formalism, acela al lui Dirac.

Astfel, un formalism formal, nesecondat şi nesecondabil de apariţia numărului, a cuantificantului, este aici, la Noica – precum şi la Lupasco, de pildă (S. Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Ed. Politică, Bucureşti, 1982) – gata schiţat, fie el şi într-o închidere care nu se mai deschide. Nu se mai deschide decât, cum spuneam, doar în interiorul propriului registru, al limbajului specific filozofiei şi al sensurilor: teoria mulţimilor secunde este teoria trecerii mulţimilor în sens (pg. 162). Aici, în planul logicii – şi demersul lui Noica are acoperire filosofică (logicul este expresia materiei, şi invers, materia este expresia logicului, referinţa citată a lui Lupasco, pg. 179) – şi al ontologiei (Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971 şi Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan, Ed. Univers, Bucureşti, 1978), construcţia lui Noica are încărcătura unei teoreme de completitudine din matematică, fiind, mai mult decât convingătoare, seducătoare. Această seducţie se regăseşte în istoria culturii parcă numai în acele întreprinderi omeneşti marcate profund de idee, fie că este vorba de o viaţă, fie că este vorba de o operă. Combinatorica tripletei magice, de sorginte hegeliană, a individualului-generalului-determinaţiilor, valsând cu precarităţile lor cu tot, într-o orchestraţie aproape desăvârşită, care umple spaţiul sonor al speculaţiei înalte, este o astfel de idee-forţă în opera lui Noica

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?