Antichrist – opusul lui Hristos

Antichristul este văzut ca o căpetenie fabuloasă nefastă în creştinism ce ar urma să apară la sfârşitul veacurilor; esenţa lui Antichrist ar fi duşmănia faţă de Dumnezeu şi implicit faţă de Iisus Hristos.

Menţionat ca atare în Epistolele soborniceşti ale lui Ioan: „Antichrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (Ep. I, II, 22); „Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume” (Ep. I, IV, 3).

Precizările erau de ordin dogmatic: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup: acesta este amăgitorul şi Antichristul” (Ep. II, I, 7). În Noul Testament, numele figurează numai la Ioan, deşi se pare că-l menţionează şi apostolul Pavel:

„Omul nelegiuirii, fiul pierzării, protivnicul, înălţându-se mai sus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze în templul lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept Dumnezeu” (Ep. II Tesaloniceni, II, 3-4).

Personajul, apărând aici aproape ca un concurent a lui Dumnezeu, după apostolul Pavel (ibid., 8) urmează să fie distrus în lupta finală („Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii sale şi îl va nimici cu strălucirea venirii sale”), el fiind un ins satanic.

Mai mulţi comentatori pretind că în fiara din Apocalipsul lui Ioan Teologul (XI, 7; XIII, 1-18) s-ar identifica Antichrist. Interpretări mai vechi pe baza textelor din Vechiul Testament (Daniel, XI, 36) au dedus că modelul lui Antichrist ar fi fost o figură istorică: Antioh IV, persecutor al evreilor; acest motiv a fost remitologizat de creştinismul timpuriu în identificarea fiarei apocaliptice cu împăratul Nero:„numărul fiarei” 666 a fost recitit cifric după alfabetul ebraic ca Nero Caesar, iar interpretarea antică, reluată de L. Feuerbach, a fost acreditată de K. Marx, ea nefiind însă decât expresia urii primilor creştini şi a unor  scriitori  aparţinând patristicii, respinsă apoi ca neîntemeiată de specialiştii moderni (Eugen Cisek, Neron, Paris. 1982; trad. rom. Secvenţă romană, Bucureşti. 1986, p. 22).

Alţi comentatori deduc pe Antichrist din mitul babilonian al luptei lui Marduk cu Tiamat, deducţie imposibilă din două motive: Marduk se instaurează definitiv ca zeu providenţial, Tiamat fiind o divinitate monstruoasă şi nefastă, dar primordială; mai mult, mitul babilonian e cosmogonic, iar mitul lui Antichrist, escatologic.

Fireşte, mitologia creştină a Noului Testament a avut repere în Vechiul Testament (textele apocaliptice din profeţi:Daniel, Baruh, Ezdra, Isaia), dar o sursă mai probabilă ar putea fi escatologia zoroastrismului, Angra-Mainyu putând fi cel mai sigur model pentru Antichrist, ca şi cadrul luptei finale din concepţia dualistă iraniană, de care n-a fost scutită nici religia creştină.

Identificări s-au încercat nu numai cu Antioh IV şi Nero, ci şi cu alte personaje istorice (Pompei, Caliguta); ca prim model al lui Antichrist a servit totuşi oponentul demonic al lui Yahweh, numit uneori Belial (în Psalmi, XVIII, 4: Beliar), acest oponent fiind citat abuziv în Cartea Iui Baruh (XXXVI-XL) şi în Cartea IV a lui Ezra (V, 6): „va domni cel la care nu speră nimeni”.

Sunt texte apocrife (înălţarea lui Moise, cca. 30 e.n.), unde, ivindu-se ca dragon monstruos, reprezentând haosul, oponentul demonic va intra într-o dispută finală inevitabilă cu Dumnezeu. Aşa cum s-a format în tradiţia creştină, Antichrist simbolizează necredinţa şi nelegiuirea prin excelenţă, ca şi efortul de rezistenţă faţă de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, iar actele lui din confruntarea apocaliptică sunt destinate să stârnească apostazia generală, până la înfrângerea sa ireversibilă de către Hristos.

Articol etichetat cu:,

Ganduri si impresii pentru "Antichrist – opusul lui Hristos":

  1. Jorjette C Bijuterii

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.