Anselm de Canterbury – părintele scolasticii

Anselm de Canterbury, pe numele său Anselmo d’Aosta, a fost arhiepiscop englez, originar din Italia (1033-1109), teolog scolastic, şi socotit adesea drept „părintele scolasticii”.

Călugăr, abate în Normandia, din 1093 arhiepiscop de Canterbury, declarat Doctor al Bisericii şi canonizat sfânt, Anselm de Canterbury este un important reprezentant al teologiei monastice, pentru care credinţa este un mijloc de cunoaştere: formula sa de bază, fides quaerens intellectum (credinţa căutătoare a intelectului), condensată în povaţa, de obârşie augustiniană, crede ut intelligas (crede, ca să înţelegi), este explicată prin acest argument:

„Mi se pare că e o neglijenţă să fii tare în credinţă şi să nu cauţi totodată să înţelegi ceea ce crezi” (Cur Deus Homo / De ce s-a făcut Dumnezeu om).

Urmărind aprofundarea credinţei sale, mai exact, a obiectului credinţei (Dumnezeu), Anselm de Canterbury – în opera sa de bază Proslogion – a elaborat o demonstraţie ontologică a existenţei lui Dumnezeu: „în afara oricărei îndoieli, precum în intelect, deopotrivă şi în mod real, există un atare obiect mai presus de care nu se poate cugeta” (cap. II); acest argument ontologic e destinat să demonstreze că existenţa lui Dumnezeu este o credinţă a spiritului.

În acest context s-a impus şi definirea „obiectului”, adică a lui Dumnezeu ca noţiune:

„Şi asa, Doamne, cel care ne dai înţelegere credinţei, fă-mă să înţeleg, atât cât crezi că este folositor, că eşti aşa cum credem; şi că eşti acela în care credem. Într-adevăr, credem că eşti ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput.”

După mai multe silogisme comunicante, derivând din aceeaşi premisă, teologul raţionează asa:

„Chiar ignorantul e convins că există în intelect măcar ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput, pentru că atunci când aude acest lucru, îl înţelege, iar ceea ce este înţeles, există în intelect. Şi ceva decât care nimic altceva mai mare nu poate fi conceput nu poate exista numai în intelect. Deoarece, dacă am presupune că există numai în intelect, s-ar putea concepe că există în realitate: ceea ce este mai mare.

Prin urmare, dacă ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput există numai în intelect, adevăratul ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput este unul decât care altul mai mare nu poate fi conceput; dar, evident, acest lucru e imposibil.

Prin urmare nu este nicio îndoială că există ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput, şi există atât în intelect, cât şi în realitate” (ibid.).

De aici concluzia previzibilă:

„Căci dacă un spirit oarecare ar putea concepe ceva mai bun decât tine [Doamne], creatura s-ar ridica deasupra Creatorului: şi lucrul acesta e cu totul absurd” (ibid., cap. III).

Ca şi altele, argumentaţia derivă firesc dintr-o viziune piramidală a forţelor în univers. Acestui argument i s-a reproşat chiar de către unii contemporani că reprezentarea despre fiinţa supremă nu este însăşi fiinţa supremă. Reluat, reevaluat de către Descartes şi Leibniz, argumentul ontologic anselmian a fost criticat şi respins de mai mulţi filosofi, de la John Locke până la Immanuel Kant.

§ R. W. Southern, St. Anselm and His Biography. Cambridge, 1963

Articol etichetat cu:

Care este gandul tau?