Întâlniri cu istoria pe drumurile cântecului – Angela Moldovan

Autor Ioan Lacusta

Artista emerita (1962), laureata a Ordinului “Muncii” clasa a III-a (1957) si clasa a II-a (1962), a Ordinului “Meritul Cultural” clasa a II-a (1967), Cavaler al Ordinului “Meritul National” (2003). Numeroase premii la festivaluri si concursuri nationale si internationale încununeaza cariera de peste jumatate de veac în slujba cântecului popular românesc a doamnei Angela Moldovan.

Acum, când ma aflu în fata îndragitei interprete Angela Moldovan, nu-mi pot stapâni emotiile unei reîntoarceri în timp, spre anii adolescentei mele dintr-un sat nord-dobrogean. Prin 1964-1965, parintii reusisera sa-si cumpere un aparat de radio “Popular”. Vara, în vacanta, ascultam pe înserat postul de radio Iasi, care difuza o ora de muzica populara la cererea ascultatorilor. Aproape zi de zi era solicitata Angela Moldovan, cu unul si acelasi cântec: o melodie cu cuvinte de dor de satul natal, de poarta si pridvorul casei parintesti, de maicuta din prag.

Interviu cu Angela Moldovan

angela-moldovan

“Sunt basarabeni”, spunea mama mea, ascultând însirarea de nume ale solicitantilor. “Le este dor”, adauga, ea însasi fiind basarabeanca, plecata în 1944 în pribegia fara de întoarcere…

Nu stiam, în acei ani de demult, ca si doamna Angela Moldovan venea din Basarabia.

— Cum ati ajuns din Basarabia la Bucuresti?

— Parintii mei sunt basarabeni, de la Orhei. Eu m-am nascut în 1927, la Chisinau. Tata se ocupa de analiza si marcarea metalelor pretioase la un birou special. Era sef de serviciu pe judet. Era destul de delicata meseria lui, supusa la felurite riscuri si ispite. Pentru a nu putea intra în cine stie ce relatii necinstite cu negustorii sau alti proprietari de aur, de argint, era mutat, la fiecare patru ani, într-un alt oras.

Normal, si eu am colindat astfel toata tara. Cele opt clase de liceu, cum era pe atunci, le-am facut în cinci orase. Când aveam un an, în 1928, am stat la Târgu Mures. Acolo am învatat sa vorbesc si în româna si în maghiara. Apoi, la Timisoara, Suceava, Orhei. La Orhei ai mei revenisera în 1941, dupa ce armata româna eliberase Basarabia. Am facut doar un an de scoala acolo. Pentru a-mi continua gimnaziul, am fost trimisa la Iasi, unde am stat în internatul Liceului “Doamna Cuza”. O frumusete de palat, unde acum este televiziunea ieseana. Când ai mei s-au refugiat iarasi de la Orhei, în 1944, ne-am stabilit la Alba Iulia, apoi la Dej, unde mi-am terminat liceul. Bacalaureatul l-am dat la Bistrita-Nasaud, caci acolo era centrul de sustinere a examenului.

— Ati avut de suferit, ca basarabeanca, dupa 1944?

— Au început unele presiuni asupra mea. Cei de la Comisia Aliata de Control, de exemplu, în 1945, voiau sa ma duca doar pe mine înapoi în Basarabia, nu pe parinti. Traiam atunci la Alba Iulia. Rusii erau în oras. Eram amestecati cu ei, cazati laolalta cu ei. Noi eram fara casa, fara bagaje. În graba refugiului, ai mei nu reusisera sa ia mare lucru.

Parintii s-au mutat apoi la Dej, iar rusii plecasera de-acum spre Berlin. Absolvisem liceul si voiam sa-mi continui studiile. Am plecat la Cluj ca sa fac o facultate. Ai mei nu aveau alta sursa de venit decât salariul tatei. Mi-au pus în vedere ca trebuie sa urmez o facultate care sa-mi asigure o slujba, sa am ce mânca. Eu voiam sa fac muzica. De când ma stiu, muzica si teatrul, scena, m-au atras în mod permanent. A trebuit asadar sa ma înscriu la Litere. Aveam cel putin certitudinea ca voi ajunge profesoara pe undeva si-mi voi câstiga cât de cât pâinea. Am urmat timp de patru ani româna si franceza. În paralel, m-am înscris si la Conservator.

Prin reforma învatamântului din 1948, s-a interzis frecventarea concomitenta a doua facultati. Trebuia sa renunt la una dintre ele. Eram deznadajduita. Atunci profesorul meu de fonetica, _tefan Pasca, un om foarte bun, a facut un memoriu la minister, prin care explica situatia mea si cerea sa frecventez în continuare cele doua facultati. S-a aprobat si astfel am putut termina si Conservatorul si Literele.

Pe lânga acestea, intrasem, înca din anul I de facultate, si în corul Operei, ca sa mai câstig un ban, sa ma pot întretine. Fugeam de la facultate la Opera pentru repetitii, apoi la cealalta facultate si seara, spectacol. Mâncam la niste cantine, ale Crucii Rosii, ale învatatorilor, si ele sarace. Supa de chimen si mamaliga cu prune uscate. Când am luat primii bani de la Opera, am stat si m-am gândit: ce sa-mi cumpar? O pereche de ciorapi sau o prajitura?

Dupa un an în cor, am câstigat un concurs pentru un post de solista si am început sa cânt în diferite spectacole. Timp de 14 ani am interpretat 14 roluri, mai mici sau mai mari, în Nunta lui Figaro, de Mozart, în Rigoletto, de Verdi, în Hänsel si Gretel, de Humperdinck. Debutul într-un rol de mare cuprindere a fost cu Gilda, din Rigoletto.

Era cât pe ce sa fie un esec. În primul act mi s-a facut rau. Nu mâncasem nimic, facusem si o injectie cu cofeina, emotiile inerente… Dupa doua masuri, am fugit de pe scena. În cabina a venit directorul Operei, maestrul Constantin Bugeanu, care a staruit sa continui. Mi-am spus atunci: cânt pe viata si pe moarte. _i am cântat, cu lacrimi adevarate. În sala era si viitorul meu sot, actorul Victor Moldovan, care în aceeasi seara s-a hotarât sa ma ceara de nevasta.

— Dupa absolvirea Literelor ati profesat?

— Nu. Am ramas la Opera. Între timp, m-am casatorit. Victor Moldovan a jucat într-o piesa în care a fost apreciat si a primit Premiul de Stat. A fost si promovat, fiind transferat la Bucuresti. Era în 1952.

Nu voiam sa plec din Cluj. Am stat un an asa, el aici, eu acolo. Nu se putea adapta si tot facea memorii sa revina la Cluj. Nici acum, dupa 51 de ani, nu s-a obisnuit cu viata din Capitala.

Nu i-au aprobat sa revina în Cluj. A trebuit sa ma mut eu. Nu am gasit nici o poarta deschisa pentru mine. La Opera — toate locurile erau ocupate, nici n-au vrut sa auda de mine. Cine eram eu?

Nu aveam nici unde locui. Am stat un an de zile într-o cabina a actorilor la teatrul care acum se cheama Odeon, de pe Calea Victoriei. Atunci era acolo Teatrul National. Auzeam gongul când începea spectacolul.

Am început sa colind diferite ansambluri artistice. La Cluj cântasem si într-o formatie atunci înfiintata, “Înfratirea”, asa ca aveam oarecare experienta. La Ansamblul Armatei, unde am încercat în 1953, nu m-au primit, mi-au spus ca nu sunt reprezentativa. Eram prea mica de statura si foarte tinerica, paream o eleva de liceu. M-au luat totusi cu ei abia în 1957, la Festivalul International al Tineretului de la Moscova, unde am câstigat trofeul si Marele premiu pentru muzica populara.

Muzica cu Angela Moldovan

— Cum a fost la acel Festival?

— Foarte dificil, o competitie strânsa. Solista sovietica era una dintre marile favorite si aveam emotii puternice. Presedintele juriului era un francez, Gérard Philippe, preocupat de studierea cântecelor vânatorilor de balene.

Era însa sa pierd concursul. În momentul când trebuia sa apar pe scena, taraful condus de Ionel Budisteanu înca nu sosise. Erau în alta parte a orasului, acompaniind pe altcineva. Conform regulamentului, juriul a asteptat un sfert de ceas, apoi a batut gongul. Taraful tot nu sosise. Când cei din juriu se ridicau de acum sa plece, au navalit instrumentistii, cântând din mers melodia mea Mi-am facut bundita noua. Ca un fel de descarcare nervoasa, am cântat cât am putut de bine, sa ma razbun parca pe ghinion.

Eram de-acum angajata la Ansamblul “Ciocârlia” al Ministerului de Interne si nu m-am mai dus la Armata. Aveam salariul de trei ori mai mare decât la Opera. Primeam lunar si alimente, carne, faina, zahar, untura. Era o mana cereasca, pentru ca pe atunci era saracie mare în tara.

Am fost angajata pe post de solista de opera. Primul turneu în strainatate l-am facut ca interpreta de opera. Dar eu jinduiam dupa muzica populara. La început au fost neîncrezatori si nu prea ma lasau sa cânt în spectacole. Apoi, încetul cu încetul, ma programau cu diverse melodii. Am cântat si la unele receptii, am placut la protocol si au prins sa ma cheme pe post de solista populara. Asa m-am dedicat numai muzicii populare. Nici nu-mi placea cum eram nevoita sa interpretez ariile de opera: apaream în fata cortinei, îmbracata militar. Sa cânti Cio Cio San (Madame Butterfly) în uniforma Ministerului de Interne!

— Cum v-au aparut viata, societatea bucuresteana a acelor ani?

— Era mult politizata. Membrul de partid era întâiul peste tot. Trebuia sa fii înscris în P.M.R. Pe mine nu m-au primit multa vreme, scriind la dosarul meu ca sunt refugiata din Basarabia si ca atunci, în 1945, n-am vrut sa ma întorc. Abia în 1966 am intrat în partid. Între noi, artistii, însa, nu prea se tinea seama ca esti sau nu esti membru P.M.R. Valoarea conta.

— Ati cântat în numeroase tari. Care turnee v-au impresionat în mod deosebit?

— Cel din China, mai întâi. A fost primul mare turneu, întreprins în 1956 cu Ansamblul “Ciocârlia”. Un traseu lung care, pe lânga China, a cuprins si Coreea de Nord, Vietnamul si Uniunea Sovietica. Mai bine de sase luni a durat deplasarea noastra, dintre care patru luni si jumatate au fost rezervate Chinei.

Emotiile au început chiar dupa ce am trecut frontiera, la Ungheni. Revedeam, dupa multi ani, orasul aflat acum pe pamânt rusesc. Din goana trenului îmi aduceam aminte ca prin vis de locurile copilariei din satul bunicilor din partea mamei de pe malul Nistrului.

— Când v-ati revazut tinuturile natale?

— Pâna în 1988, nu mi s-a dat voie sa ma duc în Basarabia. Desi eram artista destul de cunoscuta nu primeam viza pentru Chisinau. Nu aveam rude de gradul întâi în Basarabia si nu ma puteam duce. În 1988, când începusera manifestatiile pentru limba nationala, am dat o serie de concerte la Chisinau. Ne mai oprisem de fapt, pentru un singur spectacol, invitati de autoritatile de la Chisinau, la întoarcerea din China. Câteva ceasuri într-o seara, cu mii de oameni veniti sa ne vada pe o scena în aer liber. Plângeau si ei, plângeam si noi.

Atunci însa, în acea noapte de sfârsit de mai 1956, priveam de la fereastra vagonului vechea gara a Chisinaului. Neschimbata, impunatoare, luminata, dar cu foarte putina lume. M-au podidit lacrimile…

Au urmat apoi Moscova, traversarea Rusiei si contactul cu China într-o gara din Manciuria. Drumul prin desertul Gobi si în sfârsit Beijingul. Am fost primiti cu onoruri deosebite, ca de altfel peste tot, unde ne-am deplasat. Am tinut un jurnal aproape zilnic pe tot timpul turneului.

La concertele noastre era mare afluenta de public. Se faceau cozi la bilete de la trei dimineata. Am avut un spectacol de gala în Marea Sala a Adunarii Reprezentantilor Poporului, la care asista premierul Zhou Enlai. În pauza, s-a întretinut cu conducerea ansamblului si cu câtiva artisti, printre care si cu mine. Am vorbit în franceza, limba pe care o cunostea bine, deoarece studiase în Franta. S-a aratat surprins ca interpretasem un cântec în chineza. Îl învatasem în trenul cu care venisem. Ne-a întrebat cât timp stam în China. Când a aflat ca turneul dureaza doua luni, a spus ca e prea putin pentru o tara atât de mare. Ne-a invitat sa mai stam înca doua luni. S-au facut demersurile necesare si turneul s-a prelungit.

— Ce v-a impresionat în China?

— Noian de lucruri. Trec peste maretia marturiilor vechilor civilizatii, peste ospitalitatea cu care ne primeau pretutindeni.

Tot ce vedeam ma umplea de mirare. Nimic nu era ca la noi acasa. Un sentiment ciudat am încercat când m-am urcat pentru prima data într-o ricsa. Îmi venea sa cobor si sa-i platesc dublu omului care ma ducea. Apoi m-am obisnuit si, pâna la urma, ma tolaneam pe perne ca o autentica nevasta de bogatas.

Deplasarea prin China am facut-o cu un tren luxos cum nu mai vazusem pâna atunci. Curat, cu o servire ireprosabila.

Într-un oras, s-a întâmplat ceva neplacut. Mare parte din ansamblu a avut o indigestie, provocata de niste raci. Cei care n-am gustat racii am scapat, dar am fost mutati la un alt restaurant, la o casa de oaspeti a partidului, cred. M-am amuzat când sub halatul alb al celui care ne servea la masa am vazut o uniforma si un pistol la brâu.

Turneul a continuat apoi în Coreea de Nord si în Vietnam.

— Era la scurt timp dupa încetarea razboiului în Coreea.

— Urmele lui se vedeau peste tot. Ruine si iar ruine. Am fost si la Panmunjon, unde se purtasera tratativele de armistitiu. Am vazut baracile unde se tineau conferintele, pe Paralela 38, care trecea chiar prin mijlocul mesei de tratative. Ni s-a permis sa intram în zona de “dincolo”. Am avut surpriza sa ne întâlnim cu câtiva ostasi americani din Politia Militara. Baieti înalti, cu revolvere, casti de fier, curele galbene. Ne-am fotografiat. Au aparut si doua masini conduse de soferi negri, militari. Unul dintre ei a oprit, a deschis usa si ne invita pe ruseste sa urcam, râzând, “paidiom”.

În trenul transsiberian, cu care am venit în China, cunoscusem si ne împrietenisem cu niste tineri cehi, care spuneau ca sunt boxeuri si merg în turneu în China si Coreea. Acum i-am vazut în uniforme militare la Panmunjon. Se ferisera de noi. Când i-am reîntâlnit, au izbucnit în râs, oarecum încurcati.

Apoi am revenit în China, reluându-ne seria de spectacole.

O întâmplare neasteptata a fost la Shanghai, unde am sarbatorit si ziua mea de nastere. Câtiva colegi plecasera prin oras dupa cumparaturi. Într-un magazin se târguiau de zor, într-o româneasca mai colorata, pentru niste fete de plapuma. Nu si-au dat seama ca, în spatele lor, se oprise Gheorghiu-Dej, aflat si el în vizita la Shanghai. I-a întrebat cum se simt, ce-au facut pâna atunci si l-a dojenit pe unul ca era nebarbierit.

— Ce alte turnee ati mai putea evoca?

— Pe acela din Statele Unite ale Americii, din 1962. A durat trei luni, din octombrie si pâna în decembrie, cu 64 de spectacole în 56 de orase. Ne-am aflat pe pamântul Americii chiar în acele zile când avea loc asa-zisa “criza a rachetelor” din Marea Caraibelor (Magazin istoric, nr. 2-3/1995). Momente de tensiune, când se putea declansa un al treilea razboi mondial.

Noi, pentru ca veneam de dupa “cortina de fier”, din lagarul socialist, eram priviti cu suspiciune. Ziarele scriau: “Ce cauta comunistii români la noi?” “Sa fie tras la raspundere primarul care i-a invitat în oras!” “Sa fie internati în lagar!”

La spectacole, eram paziti de Politia Militara, sa nu ni se întâmple ceva. La New York, în special, erau români anticomunisti convinsi si care ne acuzau ca suntem trimisi sa facem propaganda comunista.

La “Carnegie Hall”, din New York, o sala superba, am avut un mare spectacol. Aflasem ca se pregatise o manifestatie împotriva noastra. Am cântat cu mare frica. Scena era împânzita de politisti. Farmecul muzicii românesti a fost mai tare însa decât politica. Nimeni, în sala aceea imensa, n-a facut vreun gest ostil.

La Washington, la spectacolul de gala, care a avut loc la “Constitution Hall”, o sala de 11.000 locuri, a venit secretarul de stat, Dean Rusk. La dineul care a urmat, ne-a marturisit ca intentionase sa stea putin timp la spectacol, doar ca simplu act de prezenta. Fascinat de cele vazute, a ramas tot spectacolul. S-a amuzat si de un mic incident. Noi pregatisem mai multe discuri, pe care le-am distribuit spectatorilor. Multi ne-au cerut autografe chiar pe ele, si noua, artistilor, si lui Dean Rusk. Amuzat, acesta ne-a spus: “Nu mi-as fi închipuit vreodata ca o sa dau autografe pe discuri cu muzica populara româneasca.”

Tot la acel spectacol de gala, eu i-am înmânat un cadou Carolinei, fiica presedintelui Kennedy. Era o papusa îmbracata într-un splendid costum popular, care a impresionat-o foarte mult pe fetita.

La un alt spectacol, a venit în cabina mea celebrul dirijor Leopold Stokowski.

— V-ati întâlnit cu români stabiliti în America?

— Mai în fiecare oras. Scene emotionante. Un moment cu totul deosebit am trait la Tucson, un orasel din statul Arizona. La unul dintre cele doua spectacole, a aparut pe scena un batrânel care voia sa ne vorbeasca în româneste. Plecase din Ardeal înainte de primul razboi mondial. Din alt colt al scenei, venea spre noi un alt spectator, care voia sa ni se adreseze tot în româneste. Când cei doi s-au auzit vorbind aceeasi limba, au ramas încremeniti: de ani de zile, se vedeau pe strada, se salutau, dar nu stiau ca sunt amândoi români…

— A fost un turneu propagandistic?

— Ne-am deplasat în America sa prezentam folclorul nostru. Era prima mare manifestare de acest fel de dupa razboi. De la Bucuresti, chiar ni se interzisese sa vorbim despre regim, despre politica tarii. Ma întrebau ziaristii americani daca sunt membra de partid. Când le spuneam ca nu sunt, nu ma credeau. Culmea era ca cei din conducerea Ministerului de Interne nu stiau ca nu sunt membra de partid. Abia la întoarcere au aflat. Am fost chemata la minister sa fac un fel de raport, informare, asa cum se obisnuia. Se scrisese foarte mult în America despre mine si despre dirijorul Ionel Budisteanu. Printre altele, un ministru adjunct m-a întrebat: “De ce ati declarat ca nu sunteti înscrisa în partid?” “Pentru ca nu sunt”, i-am raspuns. A iesit un mare scandal.

— În acel turneu, ati avut “supraveghetori” cu dumneavoastra?

— Era un securist, trecut pe o functie oarecare. Aveam reguli foarte clare. De exemplu, nu puteam merge în oras decât în grupuri de cel putin cinci.

— Ati cântat pentru conducatorii comunisti?

— Eram o artista cunoscuta, apreciata si de aceea solicitata. Am cântat la mai toate receptiile oficiale, când veneau oaspeti de rang înalt. Interpretam câte un cântec si în limba tarii respective. Mi-au prins bine aici studiile de fonetica din facultate. Am cântat în fel de fel de limbi, de la rusa pâna la chineza, coreeana sau vietnameza.

Nu mai tin minte în ce an, prin 1956 parca, Iosip Broz Tito, conducatorul Iugoslaviei, a facut o vizita în România. Am fost chemata sa cânt împreuna cu câtiva instrumentisti. Am interpretat La oglinda, care avea succes. Dupa ce am terminat, vine cineva de la protocol si ne spune sa ne mutam mai în fata. Era o sala mare. Dej îmi facea semne sa ma apropii si mai mult. Am venit la câtiva pasi de ei. Erau veseli, bine dispusi.

Din acel moment, cei care nu ma aveau la inima, invidiosi, cum din pacate sunt mereu în lumea artistica, au lansat zvonul ca as avea legaturi cu Dej. Ca sunt moldoveanca de-a lui, ca ma simpatizeaza si de-asta plec în atâtea turnee peste granita. Am mai vorbit cu Dej când am primit, în 1962, titlul de Artista emerita. Am ciocnit un pahar de sampanie, cu toata lumea la un loc. Dej provenea de la tara. Nu era un tip prea rafinat. Îi placea muzica populara si ne chema la toate receptiile.

Nu pot sa spun ca Ceausescu era mai elevat, dar probabil dorea sa para astfel si atunci chema la receptii si solisti de opera, instrumentisti, actori. Dar si lui îi placea muzica populara, romantele mai ales. Cânta cu noi. Îngrozitor de fals, dar cânta. Mai târziu, nu-l lasa “coana” Elena sa mai cânte. Stateau foarte seriosi, tepeni, si se uitau la noi. Ne faceau sa ne simtim ca niste obiecte.

— Cum era lumea lor?

— Nefiind în miezul lucrurilor, ma întâlneam cu liderii politici la spectacole oficiale, la receptii, dar nu aveam contact cu ei. Ceea ce stiu este din timpul lui Ceausescu, când solistii erau chemati sa le cânte la Anul Nou, de exemplu. Pe masura ce trecea timpul, artistii erau dati tot mai mult deoparte. La început, aveam si noi acces în salile de banchet. Aveam o masa a noastra. Apoi, încet încet, am fost scosi si dusi în alta încapere. Anul urmator, în alta. În cele din urma, am ajuns la subsol, în palatul de la Snagov.

Când cântam la un astfel de revelion, devreme de tot, cel târziu pâna la ora 9 seara, ne dadeau o bucatica de brânza, o rosie, o friptura rece si o sticla de apa minerala. Apoi, nu mai primeam nimic toata noaptea. Din când în când, venea cineva din protocol si spunea: “Vasilica, poftim sus, cântam la boieri.” Ne însotea pe scari pâna în sala unde ne faceam numarul. Cântam ca niste automate. Ne simteam îngrozitor de umiliti.

La un moment dat, n-am mai suportat. Eram cu Doina Badea si Zenaida Pally, marea cântareata de opera, tot din Basarabia, si ne-am spus: “Fie ce-o fi, noi tot vom sarbatori.” Am adus fiecare friptura, cozonac, sampanie, pahare si la miezul noptii ne-am retras într-un colt si am ciocnit pentru noul an.

Încetul cu încetul, an dupa an, devenisem niste lautari, la cheremul lor. Este, de altfel, si o vorba lautareasca: “Au venit artistii si pleaca tiganii.”

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?