Adam – primul om

Omul primordial biblic, omul ca specie, creat din ţărână de divinitate şi sălăşluit în Eden. După Biblie, alcătuieşte primul cuplu cu Eva, dar după Zohar, prima femeie a lui Adam a fost Lilith.

Biblia conţine 2 variante antropogonice; în una, actul divinităţii are caracter finalist: „Şi a zis Elohim: Să facem om, după chipul nostru şi după asemănarea noastră, care să aibă stăpânire peste peştii mării şi peste păsările văzduhului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ! Astfel a făcut Elohim pe om, după chipul său, după chipul lui Elohim l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut” (V.T., Geneza, I, 26-27); în cealaltă, antropogonia pare o idee descoperită de divinitate întâmplător, în ciclul evenimentelor cosmogonice: „Niciun copăcel nu era pe pământ şi nicio buruiană nu răsărise, căci El Yahweh nu slobozea ploaia pe pământ şi nu era niciun om ca să-l lucreze; ci numai ceaţa se ridica de pe pământ şi adăpa toată faţa pământului”.

Iar atunci a creat întâi bărbatul: “a alcătuit El Yahweh pe om din ţărână şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, şi s-a făcut om, fiinţă vie” (ibid., II, 5-7). Aici, succesiunea cosmogonică în care e inclusă antropogonia e aproape inversă: ulterior, divinitatea plantează grădina Eden, i-o dă lui Adam în primire cu interdicţia de a gusta din Pomul Cunoştinţei şi efectuează a 2-a etapă antropogonică: „Nu este bine să fie omul singur; îi voi face lui un ajutor de potriva lui” (ibid., II, 18).

Aceasta pare un act de magie: „Atunci El Yahweh a adus un somn greu asupra omului şi, în vreme ce el a adormit, El Yahweh a luat una din părţile lui şi a strâns carnea la loc. Şi partea pe care o luase din om, El Yahweh a prefăcut-o în femeie şi a adus-o către om” (ibid., II, 21-22).

Textul ebraic nu conţine noţiunea de „coastă” (eroare de traducere a Septuagintei), ci aceea de „parte” (din esenţa omului) şi ar putea fi alterarea unui mit mai vechi de antropogonie partenogenetică. Femeia, fără nume propriu (ebr. hawwah – femelă; Septuaginta – uneori, Eva), devine dublul mijloc de perpetuare a speciei şi de incitare a bărbatului (în stadiul patriarhal) la cucerirea mediului ambiant.

În actul numirii de către Adam a animalelor şi plantelor („şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei. Şi a pus Adam numele tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpiei” – V. T., Geneza. II, 19-20), unii comentatori moderni văd o explicare a originii limbajului.

Deşi în textul biblic se sugerează că Adam şi Eva aveau darul vorbirii înnăscut, tradiţia ebraică mai târzie presupune că, înainte de izgonirea din Eden a perechii umane, animalele vorbeau şi toate fiinţele aveau o singură limbă (cf. Cartea Jubileelor, 111, 28; Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, I, 1. 4).

Cuplul încalcă porunca divină care interzice apropierea de Pomul Cunoştinţei şi de Pomul Vieţii şi e izgonit din Eden, mitul având în partea simbolică ideea complexă a emancipării omului pe pământ, prin setea de cunoaştere şi prin sacrificiul dobândirii cunoştinţelor.

Interdicţia cunoaşterii e asociată cu primejdia morţii, pe care Şarpele (♦Diavolul) ispititor, îmbiind-o pe Eva spre roadele Pomului Cunoştinţei, o neagă: „Nu veţi muri deloc! Dar El ştie că în ziua când veţi mânca dintr-însul, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca El, cunoscând binele şi răul” (ibid., III,4-5).

Călcarea poruncii a fost adesea interpretată ca o descoperire a eresului, şarpele considerându-se (ca în alte mitologii) simbol falic; dar principalul filon mitic legat de şarpe se referă la înţelepciune şi cunoaştere: emanciparea adamită, îngrozind divinitatea colectivă, contrazice însăşi ideea de divinitate, trădând probabil (prin expresia sa simbolică) gelozia iniţiatică a castei sacerdotale.

În această parte a V.T. figurează divinitatea colectivă Elohim, care înglobează semantic un grup de zeităţi arhaice artizane. Traduse canonic prin singularul Dumnezeu (ca si, mai târziu El): „Şi a zis El Yahweh: Iată, omul s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul; iar acum să nu întindă mâna şi să ia din Pomul Vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci”, aceasta fiind cauza izgonirii „din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (ibid., III, 22-23).

După izgonire, perechea primordială se perpetuează prin Abel, Cain, Set şi alţi fii. Adam trăieşte 930 ani. Dar prezenţa mixtă în textul biblic canonizat a 2 variante a deschis un lung şir de discuţii teologice şi profane, bizuite şi pe mituri colaterale.

Din textul elohist rezultă (cum observă Mircea Eliade, referindu-se la tradiţiile rabinice) că Adam a fost „conceput ca androgin” (Traite d’histoire des religions. Paris, 1975, p. 354); într-adevăr, apariţia Evei dintr-o „parte” a lui Adam pare un fenomen de partenogeneză.

Există şi o tradiţie antropogonică mai stranie, pe baza căreia unele comentarii încearcă să-l identifice pe Adam cu Lucifer. Un text criptic din V. T. (Iezechiel, XXVIII, 12-19) pare să accepte şi o astfel de interpretare: „Fost-ai un desăvârşit inel de pecetluit de o negrăită frumuseţe. Şi erai în grădina lui Yahweh, în Eden. […] Ai fost fără prihană în ziua zidirii tale, până când păcatul s-a cuibărit în tine. Dar, din pricina întinsului tău negoţ, fiindcă lăuntrul tău s-a umplut de silnicie şi ai păcătuit, te-am izgonit din muntele dumnezeilor şi te-am alungat, heruvim acoperitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. [….] De aceea te-am aruncat pe pământ, din pricina mulţimii păcatelor tale.”

Iar în apocriful Viaţa lui Adam şi a Evei, Dumnezeu îi spune lui Adam: „Te-am făcut pe tine din lumină”. Un mit transmis de Talmud (Herubin, 186), reluat şi de unii scriitori creştini (Tertullianus, Augustin, Irenaeus), contrazice şi poziţia tradiţională terestră a Edenului, întrucât spune că, după izgonire, Adam a fost proiectat în spaţiu şi a căzut, din cer, pe insula Ceylon (Lanka), unde a făcut penitenţă (fără Eva) 2 secole.

De altminteri, structura de fiinţă globală a lui Adam ca om primordial căruia, după izgonirea din rai, i se dă în stăpânire Pământul, e susţinută de tradiţiile creştine, mai ales orientale, printr-o concepţie de antropogonie analitică: Adam a fost făcut din 8 elemente, iar pământul (ţărâna) intrând în compoziţie a fost luat din cele 4 puncte cardinale, care explică etimologia numelui: A (ανατολη -răsărit) + Δ (δνσς – apus) + A (αρκτος – miazănoapte) + M (μεσεμβρη – miazăzi); una din surse (colecţiile bizantine de întrebări şi răspunsuri, cu largă circulaţie şi în traducerile româneşti vechi) explică:

„Din câte tării au făcut Dumnezeu pre Adam? Din opt părţi: trupul din pământ, oasele din piatră, sângele din mare, ochii din soare, cugetul din nour, suflarea din vânt, înţelepciunea din lumină, iar prorocia din Duhul Sfânt”.

Variante apocrife de uz popular susţin că Adam a fost iniţial un gigant de dimensiuni egale cu ale pământului (cf. fiinţele cosmice primordiale: Puruşa în India, Pangu în China), devenind mic abia după izgonirea din Paradis. Acelaşi gen de apocrife populare leagă crearea şi moartea lui Adam de muntele Golgota, în piscul căruia Adam a fost zidit şi, după moarte, înhumat (de unde legenda adiacentă după care, udând cu sângele jertfei sale craniul înhumat al lui Adam, Iisus Hristos a răscumpărat păcatul originar al omenirii).

Mitul lui Adam a fost reluat de islam (în Coran, Adam figurează ca profet) şi de folclor (în folclorul românesc, Moş Adam, ca strămoş sacru). Un mit folcloric românesc, de provenienţă obscură, afirmă că, după o viaţă de 700 ani, Adam e înmormântat (împreună cu Eva) în Muntele Alelei.

Care este gandul tau?