Fitoterapia – tratamente cu plante

Un rol important în tratamentul bolilor de piele îl are însă fitoterapia, adică folosirea tratamentului cu plante, se apelează la principiile active pe care acestea le conţin. În flora ţării noastre sunt cunoscute peste 3 700 specii de plante, care cresc spontan sau în culturi ; dintre care peste 870 au proprietăţi terapeutice. Dintre acestea peste 300 sunt folosite în dermatologie.

O dată cu introducerea noilor procedee tera-peutice, care folosesc medicamentele de sinteză, în dermatologie se utilizează şi unele produse rezultate din prelucrarea plantelor, cum sunt uleiurile vegetale, gudroanele, podofilina, mentolul, tărîţele de grîu, uleiul de ricin etc. Aceste extracte sunt folosite şi la prepararea pe cale industrială a unor medicamente.

Principiile active conţinute în plante nu sunt similare cu cele obţinute pe cale sintetică, in plante, principiile active sunt prezente în complexe biochimice, care le conferă efecte şi acţiuni diverse, diferite faţă de principiile aflate în stare izolată, separate.

Modalităţile de obţinere a extractelor din plante, sub formă de infuzie, decoct, sirop, tinctură, ori a solventului sub formă de vin, oţet, alcool, ulei, conferă virtuţi terapeutice diferenţiate, unele principii active fiind solubile sau insolubile într-un vehicul, solubilitatea fiind favorizată, limitată sau anulată, blocată de o serie de principii ale solventului ; de asemenea, dozele folosite conferă extractului de plantă virtuţi terapeutice diverse, chiar cu acelaşi solvent. Valoarea terapeutică a plantelor medicinale se bazează pe interrelaţia dintre compoziţia chimică (biochimică) a substanţelor active (principiilor active) conţinute în ele şi acţiunea lor farmacocinetică şi farmacodinamică, pe care o determină asupra organismului, ţinînd cont că majoritatea plantelor cu virtuţi terapeutice au o compoziţie chimică complexă, conţinînd de la 2—3 până la 30—40 compuşi chimici, fapt care explică şi efectele lor asupra mai multor aparate şi sisteme, influenţînd benefic, prin acţiunea terapeutică, mai multe afecţiuni.

Uneori, asocierea unor plante poate determina efecte contrarii celor scontate, nocive, cunoscute sub numele de reacţii adverse. Sunt plante care, prin principiile conţinute, în special alcaloizi, sunt deosebit de toxice, precum cele care conţin atropină (Atropa belladona), stricnină (Strychnos nux vomica), aconitină (Aconitum sp), cicutină (Cicuta virosa), colchicină (Colchium autumnale), solanină (Solanum tuberosum) – de aceea este necesar ca plantele să fie cunoscute bine, pentru a nu fi confundate cu alte specii toxice asemănătoare.

Principiile active pot fi prezente în toată planta sau numai în anumite organe ale sale. Cantităţile de substanţă activă variază în funcţie de vîrsta plantei si de anotimp. De aceea, este foarte important să se cunoască nu numai organele plantei cu virtuţi terapeutice, ci şi momentul optim de recoltare. În general, partea subterană a plantelor (rizomi, bulbi, tuberculi, rădăcini) se recoltează toamna târziu, după căderea brumei, sau primăvara, devreme, înainte de apariţia frunzelor, când principiile active conţinute sunt în cantităţi mai mari. Ramurile se recoltează toamna, când frunzele nu mai sunt în activitate ; frunzele se recoltează în momentul în care sunt bine dezvoltate, înaintea apariţiei butonilor florali, sau şi după aceea. Florile şi vîrfurile înflorite se culeg înainte de desfacerea lor completă şi de fecundaţie, iar mugurii se recoltează la sfîrşitui iernii şi începutul primăverii, înainte ca seva să circule intens. Fructele cărnoase se recoltează când sunt bine coapte sau trecute din copt (supramaturate) în funcţie de tipul de fruct ; seminţele şi fructele uscate se culeg în momentul în care plantele încep să se usuce, iar lemnul se recoltează în orice perioadă a anului.

Recoltarea plantelor, mai ales a părţilor aflate deasupra solului, se face, în general, pe timp uscat, însorit, după ce se evaporă roua, pu-nîndu-se produsele recoltate, în vederea transportului, până la locul de uscare, în coşuri, fără a fi îndesate. După recoltare, partea subterană se curăţă de pămînt, se spală, se şterge cu un burete sau cu o cârpă, se usucă şi se secţionează în lungime sau în rondele, apoi se pune la uscat. Uscarea părţilor aeriene în general, se face în straturi subţiri, pe locuri acoperite cu hârtie, sau în snopi, în locuri aerisite, umbroase, bine ventilate, acoperite cu hârtie, iar partea subterană şi scoarţa, se usucă în cuptor sau la soare.

Păstrarea plantelor uscate se face în pungi de hîrtie, săculeţe de pînză, în lăzi de carton, în borcane închise ermetic, evitîndu-se umiditatea şi mucegăirea, fiecare specie având particularităţile sale de păstrare. Recoltarea, uscarea şi păstrarea plantelor se vor face separat, pentru fiecare specie separat, evitîndu-se totodată recoltarea şi prelucrarea concomitentă a mai multor specii de plante. Este recomandabil ca plantele să fie folosite în primul an de la recoltare ; păstrarea îndelungată determină reducerea sau chiar dispariţia principiilor active, cu excepţia celor care conţin mucilagii, cum este nalba, glicozide antracenice (cruşinul) şi taninuri (coada-racului, cerenţelul, stejarul etc).

Principiile active conţinute în plantele folosite în mod curent sunt reprezentate de taninuri, derivaţi antracenici, uleiuri volatile, mucilagii, derivaţi poliuronici, glicozizi, aicaloizi (în cantităţi mici), vitamine, săruri minerale, antibiotice (fitoncide), hormoni etc.

Fitoterapia se bazează pe o serie de principii de utilizare bine fundamentate, care, numai respectate cu rigurozitate, pot da satisfacţii în practică. Acestea constau în următoarele precepte :

  • Principiul activ conţinut şi obţinut din plante să fie eficient şi să nu fie nociv în dozele stabilite.
  • Dozele de eficienţă să nu fie apropiate de cele toxice.
  • Să se folosească specia sau speciile de plante cât mai adecvate afecţiunii respective.
  • Să se testeze toleranţa înnăscută sau dobândită, ca şi biodisponibilitatea individuală a plantei sau asocierii de plante.
  • Să se folosească plante cu efecte asociate pe afecţiunile prezente concomitent la acelaşi pacient.
  • Asocierile de plante să cuprindă aproximativ următoarea formulă ; 1—2 specii cu acţiune majoră, 1 – 3 specii cu rol complementar sau potenţator al efectului terapeutic major, 1—2 specii corective de gust, dacă este cazul.
  • Să se respecte modul de preparare şi dozele pentru evitarea obţinerii unor produse ineficiente, toxice sau iritante.

Sunt 2 de ganduri pentru "Fitoterapia – tratamente cu plante"

  1. Jorjette C Maria Tudor

Care este gandul tau?