Teorii şi practici

Foarte adesea, sentimentul straniului, al inexplicabilului, al misterului, în cele din urmă, pe care se bazează parapsihologia, datorează tot atât iluziilor de percepţie, cât şi credinţelor (primele se lămuresc după cele din urmă) la care subiectul aderă în mod necritic. Convins că este pe drumul bun, că aşa stau lucrurile cu adevărat, că teoria se poate să dea seama de anumite fenomene, subiectul operează, cu toată sinceritatea, o selecţie în observaţia sa, astfel încât devine orb la tot ce această „teorie” lasă la o parte.

Elaborarea sau complexitatea unei teorii nu garantează deloc caracterul ei ştiinţific: criteriile de coerenţă şi de complexitate nu au fost niciodată suficiente pentru a face dintr-un sistem o teorie validă, căci un sistem se poate învârti la nesfârşit în jurul axei lui ca o roată dementă de scripete sau ca o maşină a lui Tinguely care nu întâlneşte nici cel mai mic obstacol.

Nu se va repeta niciodată destul în ce impas epistemologic va ajunge oricine atunci când va cere percepţiilor sale să-i readucă credinţele: joc de oglinzi, pas bătut pe loc, speculaţie în care riscă să rămână prizonier, dacă nu se eliberează printr-o lovitură de forţă care constituie întotdeauna gândirea negativului. Nu este intenţia acestei lucrări de a nega vindecătorilor şi ghicitorilor rezultatele pe care le au la activ.

Ceea ce vrem să subliniem aici este inadecvarea teoriei şi a practicii, independenţa lor una faţă de cealaltă — plus: caracterul operatoriu, sau cel puţin pragmatic, pe care îl îmbracă uneori o credinţă (falsă). Pare paradoxal să afirmăm că radiestezia îşi datorează eficacitatea (rară, dar reală la unii subiecţi) unei teorii complet neştiinţifice…

Tocmai pentru că este falsă, această teorie permite micromişcărilor subliminale şi percepţiilor ultrasenzoriale să-şi dea curs liber şi să fie interpretate într-un sens net divinatoriu. Dacă un radiestezist şi-ar pune prea multe întrebări asupra teoriei sale în momentul în care operează, dacă şi-ar suspecta bagheta sau pendulul că îi înapoiază reminiscenţe sau fantasme care nu au nicio corespondenţă în lumea obiectivă, el nu va găsi nimic.

Dar dacă, dimpotrivă, îşi interzice conştiinţa clară a cum-ului actului de realizat fără să mai treacă prin mediaţiile reflecţiei, el se pune în situaţia de a obţine rezultate pozitive, care nu sunt întotdeauna opera hazardului, dar care nici nu trebuie să fie puse pe seama clarviziunii.

Legea „vertijului mental”, enunţată de Renouvier încă în 1859, remodelată şi reformulată de William James şi de alţii sub numele de idee-forţă sau forţă ideo-motrică, este valabilă tot atât de bine pentru artele divinatorii cât şi pentru fenomenele fizice ale mediumnităţii. Cu cât o imagine mentală este mai vie, pregnantă şi se impune subiectului, cu atât acesta va fi condus să realizeze actul pe care ea îl sugerează fără să fie nevoie ca el să şi-l explice.

Dimpotrivă. Aici nu intervine voinţa, în măsura în care vrei să te întrebi asupra oportunităţii cutărui act sau trecerii la act, să cântăreşti motivele pe care le ai (sau nu) de a-l înfăptui, şi, în consecinţă, să suspenzi măcar provizoriu realizarea lui.

Care este gandul tau?