Telepatie sau transmisia de gânduri

Oricum o definim şi chiar dacă nu o diferenţiem net de percepţia extrasenzorială dragă lui J.B. Rhine, transmisia de gânduri este, dintre toate fenomenele paranormale, cel care pare cel mai puţin contestat. Telepatia este, într-adevăr, o experienţă trăită, pentru care oricine poate să depună mărturie. Aceasta o şi face atât de pregnantă.

Este adevărat, în general nu reţinem pentru a ne convinge decât cazurile în care ea pare să fi avut o acţiune evidentă. Totuşi, experienţele sistematice, cantitative, oferă o cu totul altă imagine aptitudinilor pe care le-ar avea fiinţa umană de a intra în comunicare cu semenii datorită percepţiei extrasenzoriale sau altei facultăţi criptice a spiritului. Chiar metapsihistul francez Henri Marcotte, care lucrează de un sfert de secol cu grupuri restrânse de antrenament în telepatie şi clarviziune, nu ajunge niciodată la performanţele unui Kahn, ale unui Ossowiecki, unui Forthuny sau ale unui Croiset.

Grupurile pe care el le dirijează sunt, totuşi, foarte motivate, membrii lor încheie prin a se cunoaşte atât de bine, încât să poată prevedea comportamentul colegilor lor – ceea ce ar trebui să-i dispună la succes, fiecare dintre ei fiind „abonat” la comportamente tipice, la teme recurente, la fantasme uşor reperabile. Se încearcă, de exemplu, ghicirea conţinutului unui text înainte ca lucrarea în care el se află să fi fost trasă la sorţi.

În majoritatea cazurilor, se întâmplă ca, şi pentru mesajele trimise şi primite după tehnicile şi convenţiile lui Marcotte în telepatie, informaţia să ajungă cel mai adesea sub o formă atât de sibilinică, încât trebuie să se recurgă, nici mai mult, nici mai puţin, la interpretarea psihanalitică pentru a găsi o anumită conformitate între sensul mesajului emis şi cel al mesajului primit.

Dar, pentru ca experienţa să fie socotită acceptabilă, e suficient ca ea să nu fie fără analogie(ii), cu trimiterea … Marcotte, explică această non-adecvare prin efectul de „moaraj” pe care l-ar suporta informaţia între emiţătorul şi receptorul mesajului. Să înţelegem prin aceasta distorsiunile de diverse naturi, care afectează mesajul când acesta din urmă traversează straturile subconştientului agentului, apoi ale percipientului, înainte de a ajunge la conştiinţa acestuia din urmă.

Dar noţiunea de ,”moaraj” nu ia în considerare numai medierile care se interpun între conştiinţa agentului şi aceea a percipientului; ea se bazează şi pe un postulat: inconştientul, ca şi percepţia extrasenzorială, ar fi eliberate de timp şi spaţiu. Rezultă că mesajul perceput în momentul recepţiei se prezintă ca o suprapunere de stări succesive formulării lui de către agent.

Experienţele lui Marcotte prezintă, totuşi, un mare interes, pentru că ele sunt cele mai apte să solicite facultăţile criptice ale lui psyche. Acest antrenament în telepatie, foarte progresiv, formează subiectele, le modelează capacitatea imagistică mentală pentru a transmite anumite elemente, dar nu oricare: cutare imagine olfactivă, tactilă, gustativă sau vizuală, cutare senzaţie cinestezică poate fi inoportună, chiar nocivă, pentru cel ce o primeşte, pentru că ea i-ar aminti acestuia situaţii trăite ca dificile şi ar reînvia conflicte latente.

Bine antrenaţi, agenţii ar fi în măsură să emită miniscenarii, sugestii de act sau de gest, noţiuni simple. Fără a exclude din metoda sa domeniul ideilor, Marcotte crede că vectorul sau vehiculul adecvat abstracţiei rămâne emoţia. În ceea ce-i priveşte, percepienţii se străduiesc să ghicească mesajele astfel emise nu printr-un raţionament ipotetico-deductiv, ci plecând de la ceea ce ei simt pe planul senzorimotor, plecând de la propriile lor fantasme, de la propriile lor afecte etc.

Se consideră deci că ei au o atitudine pasivă şi receptivă. Deja, în anii 1950-1960, rezultatele date pe bună dreptate ca reuşite de către Rene Warcollier şi Robert Tocquet la Institutul Metapsihic Internaţional în legătură cu o anumită doamnă Maixe, care citea documente ascunse, sufereau de o oarecare imprecizie. E drept, pentru a studia mai profund telepatia, Rene Warcollier nu se apleca doar asupra unor mari mediumni.

El prefera chiar şi subiecte mediu dotate. Astfel, el a putut, după cum spune Robert Tocquet, „să surprindă pe viu ezitările, tatonările, deformările, erorile facultăţii telepatice sau metagnomice şi să descopere anumite mecanisme mentale criptoide pe care, fără acest fel de cercetare, noi le ignorăm încă”. Şi Robert Tocquet a publicat în sprijinul acestor idei, pe de o parte, imaginile pe care Warcollier le cerea doamnei Maire să le reproducă şi, pe de altă parte, imaginile pe care ea le reproducea efectiv.

Se poate observa că între ele există întotdeauna asemănări de formă şi de idee de netăgăduit. Astfel, emblema Aeroclubului Franţei de la Vincennes, care reprezintă un avion, se traduce, sub creionul doamnei Maire, prin elemente de elice; balonul dirijabil, prin piese dispersate ale aceluiaşi obiect; un diavol ieşind din lada sa, prin fantomele pe care ne place să le reprezentăm înfăşurate într-un cearşaf; o serie de cercuri concentrice, prin mai multe serii, ca şi cum viziunea ar fi fost dedublată; fluturele, prin elementele sale constitutive, dar reproduse în dezordine etc.

Se întâmplă ca imaginii emise de agent percipientul să adauge o figură care datorează totul imaginaţiei lui. Sunt cazuri în care, dimpotrivă, se observă o simplificare. Analogia nu este rară: de pildă, cele trei cămile transformate în trei grămezi cu o linie frântă deasupra din care nu rămân decât haşurile. Astfel de lucruri probează pe deplin că ceea ce J.B. Raliine numea percepţie extrasenzorială este cel puţin latentă în fiecare dintre noi.

Există, totuşi, subiecţi de excepţie. Este cazul polonezului Wolf Messing, ale cărui capacităţi au fost solicitate în mai multe rânduri. La Riga (Letonia), în 1922, pe când avea 20 de ani, i s-a cerut să conducă, legat la ochi, un automobil. Alături de el, adevăratul conducător îi dădea ordine prin telepatie. În cursul primei sale întâlniri cu Gandhi, câţiva ani mai târziu, părintele independenţei Indiei l-a rugat mental să ia un flaut de pe masă şi să-l dea unei a treia persoane, prezentă în încăpere; lucru pe care el l-a executat cât se poate de firesc.

După ocuparea Poloniei de către nazişti, s-a decis să plece în Uniunea Sovietică. Ca să-şi câştige existenţa, s-a angajat la un teatru de varietăţi; prestaţiile lui au uimit atât de mult, încât a fost prezentat lui Stalin şi, timp îndelungat, examinat în cel mai mare secret de către o comisie numită de atotputernica Academie de Ştiinţe a URSS. Se pare că s-a vrut folosirea lui Wolf Messing în contraspionaj.

De aceea, testele care i s-au făcut erau orientate spre sugestia mentală. Trebuia, de exemplu, să treacă printr-un grup de gardieni preveniţi, de altfel, de intruziunea lui — Messing avea sarcina de a dejuca vigilenţa lor… La îndemnul protectorilor lui, a „jefuit” o bancă! Fără să aibă vreo armă, doar prin sugestie mentală, el a primit toate încasările zilei de la casier… explica totul.

El se foloseşte de ea cu unicul scop de a elucida zonele-limită ale lui psiche şi de aceea, de foarte tânăr, este atras de fenomenele paranormale. Doar mai târziu, când va fi creat Laboratorul de Parapsihologie din Utrecht, al cărui director va fi multă vreme, el va putea, cât de oficial cu putinţă, să dea curs vocaţiei sale. Va avea şansa să lucreze cu unul dintre cei mai mari prezicători ai secolului, Gerard Croiset, ale cărui fulgurante analize le descrie şi analizează în Beschouwingen over het gebruik van paragnosten (1957).

Se aplecase mai înainte asupra „prezicerilor de război” (Oorlogsvoorsspellingen) şi va da, în 1974, o excelentă lucrare -Parapsychologie. Mai mult decât un teoretician, el va fi fost un experimentator îndrăzneţ.

Care este gandul tau?