Recoltarea, uscarea şi conservarea plantelor medicinale

La prima vedere, s-ar putea crede că aceste operaţiuni sunt simple, însă în realitate lucrurile stau altfel.

Cercetările de laborator, efectuate fără întrerupere în special în secolul nostru au stabilit că:
-în imensa majoritate a cazurilor cantitatea de principii active nu este aceeaşi în toate organele unei plante medicinale, într-un organ acumulându-se concentraţia cea mai mare, în altul mai mică şi în altul chiar poate lipsi sau există în cantitate neglijentă.De aici rezultă că trebuie să se  cunoască cu suficientă precizie organul sau organele cele mai bogate în principii active deoarece numai astfel se va obţine un produs vegetal cu eficienţa terapeutică nu numai certă, dar şi constantă.

-cantitatea de principii active din organul de plantă cel mai bogat în ele nu este aceeaşi în tot timpul anului, ci variază în funcţie de etapele sezoniere de vegetaţie a plantei, găsinde-se în concentraţie maximă numai într-o anumită perioadă a anului, care trebuie să coincidă şi cu timpul de recoltare a acestui organ, alegerea momentului optim de recoltare fiind deosebit de important pentru obţinerea de produse de calitate superioară;

-stabilitatea în timp , calitativă şi cantitativă a principiilor active într-un organ de plantă recoltat la timpul potrivit depinde pe de o parte de modul de uscare a lui, iar pe de altă de condiţiile în  care este păstrat.

Făcând o privire de ansamblu asupra organelor de plantă utilizate în scopuri terapeutice şi cunoscute sub denumirea de materie primă sau produs vegetal se constată că în funcţie de specie se recoltează organele specificate mai jos, în paranteză după fiecare menţionându-se şi denumirea lui ştiinţifică:

-rădăcinile (Radix); tulpinile subterane care pot fi rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) şi tuberculii (Tubera); frunzele (Folium), florile (Flores), părţile aeriene sau supraterestre denimite în mod curent “iarba” (Herba), mugurii foliari (Gemmae sau Toriones), seminţele (Semen), fructele (Fructus) şi scoarţa sau coaja (Cortex).

Recoltarea.

Această operaţiune cere în primul rând  ca persoana care recoltează o specie vegetală medicinală s-o cunoască suficient de bine, pentru a evita o eventuală confuzie.

În cazul în care persoana ce intenţionează să recolteze o plantă medicinală  are îndoieli asupra identităţii ei, este sfătuită să consulte fie farmacistul, fie pe cineva specialzat în ştiinţe natural, fie specialistul plafarului.

Recoltarea organelor subterane, adică a rădăcinilor , rizomilor, bulbilor şi tuberculilor. În general aceste organe  se recoltează  primăvar timpuriu sau toamna târziu. Înainte de a se trece la efectuarea acestei operaţii trebuie să se acorde multă atenţie şi siguranţă că s-a identificat specia dorită, deoarece acum pot surveni cele mai frecvente confuzii tocmai din cauza absenţei părţilor aeriene  şi în special a florilor- elementele care uşurează simţitor  recunoaşterea plantei respective.

Recoltarea mugurilor foliari. După cum se ştie, aceste organe se formează toamna, însă recoltarea lor se face primăvara timpuriu când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie.

Recoltarea frunzelor, deşi în general are loc primăvara  atunci când acest organ a ajuns la o dezvoltare normală, ea variază de la specie la specie. În cazul plantelor ierbacee recoltarea cea mai adecvată corespunde epocii de înflorire a lor. Mai trebuie amintit că frunzele care conţin uleiuri volatile trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare.

Recoltarea florilor se va face cu puţin timp înainte de înflorire, adică în boboc, cât şi în timpul înfloririi, dar în nici un caz mai târziu, adică după ce floarea s-a trecut.

Recoltarea părţilor aeriene adică a plantei fără rădăcină (a ierbii). Sub această formă plantele medicinale sunt destul de frecvent folosite, iar recoltarea lor se face când ele sunt înflorite, în aşa fel ca produsul să conţină cât mai multe flori.

Recoltarea fructelor variază în funcţie de natura fructului, astfel în cazul fructelor cărnoase recoltarea lor se recomandă să se facă când ele sunt complet dezvoltate (ex. fructele de afin, de ienupăr, etc.), iar în cazul fructelor uscate, înainte de deschiderea lor, când seminţele sunt deplin dezvoltate, maturizarea şi deschiderea lor, având loc în timpul uscării. Această operaţiune se efectuează toamna până la căderea brumei.

Recoltarea seminţelor în scopuri terapeutice trebuie făcută când seminţele au ajuns la maturitate, iar în cazul când fructele care le conţin sunt dehiscente (procesul prin care fructul ajuns la maturitate se deschid pentru a pune în libertate seminţele).

Recoltarea scoarţei (cojii). De la unele specii de plante se foloseşte în scopuri medicinale numai scoarţa recoltată fie de pe tulpini, fie de pe ramuri şi chiar de pe rădăcini. Epoca cea mai corespunzătoare acestei operaţii este primăvara până în momentul formării primelor frunze, deoarece pe de o parte scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii active, iar pe de altă parte se poate desprinde uşor de partea lemnoasă a organului respectiv. Indiferent de anotimp şi de organul folosit se recomandă  ca recoltarea să se facă pe vreme uscată, fără umiditate şi cu soare, exceptând, după cum am precizat, organele ce conţin uleiuri volatile .

Uscarea

– este un factor important de care depinde calitatea materiei prime vegetale, deoarece în momentul recoltării ea conţine o cantitate importantă de apă, care variază de la organ la organ; astfel seminţele conţin 5-10% , frunzele 60-90%, organele subterane 75-80%, iar florile până la 90%. Această cantitate ridicată de apă poate determina: fie declanşarea unor procese enzimatice care în final distrug sau alterează principiile active, fie că favorizează mucegăirea lor care are aceleaşi efecte asupra factorilor răspunzători de activitatea terapeutică a plantelor medicinale recoltate.

Trebuie amintit că uscarea  produselor vegetale s-a practica de oameni din timpurile cele mai îndepărtate, iar procedeele folosite în acest scop au fost şi sunt în permanenţă perfecţionate.

Uscarea în aer liber şi la soare se foloseşte cu predilecţie în cazul rădăcinilor şi rizomilor, a unor fructe şi seminţe şi chiar a unor flori. Acest mod de uscare se poate folosi cu succes în regiunile calde şi mai secetoase ale ţării. În regiunile de munte şi de deal uscarea la umbră este cea mai recomandabilă, podurile caselor, magaziilor, şoproanelor acoperite cu tablă sau ţiglă şi bine aerisite corespund cel mai bine acestui scop; de asemenea se pot folosi şi unele încăperi ale casei.

Această operaţie trebuie făcută imediat după recoltare, ea se efectuează în strat subţire, pe rame de lemn prevăzute cu site de sârmă sau tifon.

Vârfurile floraleşi florile trebuie uscate cu mai multă atenţie pentru a-şi păstra culoareaÎn cazul când uscarea se face direct la soare, ele se vor acoperi cu hârtie.Materialul pus la uscat , exceptând frunzele şi florile, se întoarce zilnic, prin această operaţie evitându-se încingerea şi înnegrirea lui, ceea ce determină şi o pierdere a cantităţii de principii active.

Practica a demonstrat că frunzele şi florile pot fi socotite suficient de uscate când foşnesc la atingere, iar părţile subterane, ramurile şi scoarţele se rup cu zgomot la îndoire.

Trebuie precizat  să nu se usuce în acelaşi timp şi în acelaşi loc (încăpere sau pod) plante sau organe de plante medicinale puternic mirositoare cu altele lipsite de miros, deoarece acestea din urmă vor lua mirosul celor dintâi; de asemenea să nu se usuce plantele netoxice alături de cele toxice.

Experienţa a mai arătat că un produs vegetal poate fi socotit de bună calitate când îşi păstrează după uscare culoarea, mirosul natural, rămâne întreg, nefărâmiţat şi neamestecat cu alte specii sau cu impurităţi şi corpuri stăine.

Conservarea.

După uscare plantele şi organele de plante trebuie păstrate în pungi de hârtie duble, pergaminate, în cutii de lemn sau carton, se etichetează şi se depozitează în încăperi curate, uscate şi la adăpost de alte mirosuri.

În general se recomandă ca plantele medicinale după recoltare şi uscare să fie reînnoite după 1-3 ani; se va da prioritate florilor şi frunzelor în special acelora care conţin uleiuri eterice, scoarţele, rădăcinile şi tulpinile dovedindu-se a avea o durată de conservare mai îndelungată.

Aceste informaţii sunt transcrise din cartea “Plante medicinale- proprietăţile lor terapeutice şi modul de folosire” Prof. dr. doc. D. Gr. Constantinescu, Farm. dr. Elena Haţieganu, Editura medicală- Bucureşti- 1979.

Care este gandul tau?