Cerinţa filosofiei din toate timpurile, de a deosebi realitatea de aparenţă, apare şi în problema descifrării şi înţelegerii omului. Ontologia şi gnoseologia faţă de metafizică, reprezintă cadrele prin care explicaţia, despre trăsăturile omului, surprinde complexitatea şi diversitatea naturii umane, cea care trasează existenţa insului – personalitatea sa – mai târziu numită psihologia personalitatii lui.
Încă din zorii civilizaţiei umane, de când nevoia de a cunoaşte şi de a se cunoaşte a devenit specifică omului, diferenţele şi asemănările dintre inşi au constituit un proces specific al cunoaşterii – psihologia personalitatii. Această aplecăciune, asupra acestui tip de cunoaştere, s-a manifestat în toată istoria culturii şi spiritualităţii umane.
“… multe neînţelegeri dintre oameni şi cele mai grele suferinţe rezultă din necunoaşterea propriei noastre personalităţi…” Vasile Pavelcu ,1970
De la Vedele indiene la “Tabla de Smarald” a lui Hermes Trismegistul, de la scrierile chinezului Mo Di la cele ale culturii asiro-babiloniene, toate dau informaţii despre om şi manifestarea sa în lume. Adevărat, în care atenţia era îndreptată asupra esenţialului nepieritor, cu o uşoară nesocotire dată aparenţelor trecătoare.
Psihologia personalitatii începe din Grecia Antică?
O detaşare faţă de acest mod de gândire apare în Grecia antică, unde mentalitatea logică depăşeşte mentalităţile de tip emotiv şi mistic. Filosoful elev caută o soluţie raţională la problema realităţii. În acest context apar sistemele filosofice clasice – platonismul şi aristotelismul, ivindu-se dintre contrarietatea dintre formă şi materie, etern şi trecător, raţiune şi sensibilitate, plăcere şi durere.
În această perioadă, esenţa şi forma personalitatii devine o prioritate în gândirea filosofului, iar în mentalitatea stoică această idee devine epicentrul modului de gândire. Înţeleptul se ridică prin raţiune deasupra simţurilor, dominând patimile.
Omul reuşeşte să devină prin trăsăturile sale de personalitate, în măsura în care le identifică şi consolidează, ştiind că ele sunt unice şi irepetabile. În acest mod, prin înţeleptul stoic, trăsăturile personalitatii sale devin modele de personalitate pentru toată cultura occidentală ulterioară, fapt care va conduce omul şi personalitatea acestuia, existenţa, fiinţarea şi devenirea lui în centrul preocupărilor filosofilor şi teologilor.
Cu toată această importanţă acordată personalitatii, insul nu îşi găseşte realele disponibilităţi, întrebările continuând să rămână fără răspuns.
Psihologia personalitatii până la Vasile Pavelcu
În acest context, mişcarea centripetă în cunoaştere, autocunoaşterea, devine un obiectiv fundamental al gândirii. Înaintea lui Socrate, Heraclit din Efes afirma că se află într- o permanentă căutare de sine.
Astfel, în gândire se cunoaşte o răscruce, o “tăietură epistemologică” , un “salt paradigmatic” , astfel apar germenii unei noi căi spre înţelegere – cunoaşterea de tip psihologic, sau , după cum arată Vasile Pavelcu: “se cuvine să recunoaştem importanţa colosală a acestei descoperiri epocale: omul devenit obiect al propriei sale cugetări, eul în faţa examenului efectuat de propria sa conştiinţă; subiectul obiectivat; eul desprins de sine; dedublarea fiinţei umane în eu şi în mine”. ( Vasile Pavelcu – Invitaţie la conoaşterea de sine , 1970, p. 16)
După acest moment, primul mileniu de creştinism caracterizează personalitatea prin trăsături şi atribute interioare, cele exterioare fiind considerate neesenţiale, ba chiar dăunătoare posesorului lor.
Cunoaşterea omului şi psihologia personalitatii sale devine interesată de elementele şi trăsăturile care pot să îl conducă şi apropia de divinitate.
Spiritul umbreşte realul.
Revenirea problemei realităţii în câmpul gândirii filosofice se petrece în preajma sec. al XIV- lea şi al XVI- lea, prin reactualizarea cunoştinţelor şi valorilor antice. Raţiunea începe să explice Universul, dar primele încercări sunt încă sub semnul teologiei creştine, astfel Rene Descartes, Baruch Spinoza şi Gottfried W. Leibnitz prezintă un raţionalism îmblânzit de ordinea moral creştină. Omul, încă, este văzut prin impresionismul mistic, iar unele din atributele personalitatii sale încă nu sunt luate în considerare.
Psihologia personalitatii din filosofia lui Kant
În acest orizont, destul de confuz, apare soluţia lui Immanuel Kant. Teoria autonomiei şi libertăţii voinţei, teoria kantiană, în genere, este clădită pe ideea de personalitate, în care deosebeşte unitatea aperceptivă a conştiinţei şi autonomia voinţei.
“Filosofia lui Kant este imnul cel mai frumos
care s- a cântat vreodată personalitatii”
( Constantin Rădulescu- Motru, 1927 ).
Kant accentuează pe voinţa insului şi de aici părerea că personalitatea umană are în sine o putere nemărginită de creaţie şi devenire perpetuă. Acum omul este văzut ca fiind liber, iar trăsătura sa fundamentală devine autodeterminarea.
Insul, prin constituţia fizică, intră în determinismul fenomenelor naturii, kantian spus, este o determinare a unei forme de intuiţie; prin voinţa sa însă, insul se ridică deasupra lumii sensibile şi participă la viaţa ideilor. În acest mod ideile morale şi religioase formează “cununa” sau psihologia personalitatii sale. Această viziune îl va determina pe Kant să constate că omul nu trebuie înţeles ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop.
În acest mod, treptat, ţesătura mitică se destramă. Omul de ştiinţă cutează să descrie, să definească, să explice realitatea psihică, denumită eu, persoană, personalitate; se caută esenţa eului; se conturează definiţia personalitatii. Sub aceste auspicii, putem spune că, abordarea filosofică a personalitatii avea toate calităţile speculative. Ceea ce îi lipsea era ajutorul din partea ştinţelor exacte.
Documentările ştiinţifice erau în această problemă, până aproape de începuturile secolului nostru, dacă nu false, cu totul insuficiente. În acest context ştiinţific, psihologia personalitatii vine să ajute la întregirea imaginii asupra realităţii, după cum arată şi Kurt Lewin că psihologia trebuie să redea relatiile dinamice şi legile de structură ale omului şi psihologia personalitatii acestuia în conformitate cu întreaga realitate universală.
Lasă un răspuns