Psihanalistul ca personaj de roman

Thomas Mann

Thomas Mann la 9 ani

Numele KROKOWSKI are o anumita sonoritate ce ne aminteste de strigatul atat de straniu al unei pasari hoitare. Dar el este numele pe care l-a ales Th. Mann pentru un personaj – e adevarat, secundar – din megaromanul sau „Muntele Vrajit” (Zauberberg), carte aparuta in Germania anului 1924. KROKOWSKI este medic, specialist in boli de plamani, dar in paralel, practica si tanara disciplina a psihanalizei (in 1912, cand Mann a inceput sa lucreze la roman, psihanaliza abia implinise 17 ani). Th. Mann l-a cunoscut pe Freud („parintele psihanalizei”), au fost prieteni si au corespondat mult timp; dar Krokowski nu este un portret al lui Freud, chit ca, inerent, sunt si anumite asemanari notate intr-o cheie parodic-buclucasa. Suntem siguri ca Freud nu s-a suparat.

In 1895, Freud lanseaza o noua metoda de tratare a afectiunilor psihice: era vorba despre psihanaliza. Si ce dorea psihanalistul?! El sonda abisalul subconstient, cautand undeva – incepand cu postembrionarele zile ale copilariei pacientului si terminand cu visul de azinoapte al acestuia – elemente lamuritoare, care, puse in evidenta si apoi discutate in mai multe sedinte de analiza sa lamureasca pacientul asupra cauzelor afectiunii sale.

Freud a observat ca in majoritatea cazurilor tratate era vorba despre SEX: obsesii, pulsiuni, complexe, inhibitii. Dar in Viena epocii in care profesa Freud, o capitala emancipata si totodata antisemita (sa nu uitam ca Freud era evreu), corpul medicilor a primit cu reticenta „metoda psihanalitica”, in timp ce pacientii erau mai mult decat multumiti de tratamentul aplicat asupra lor. Nu se prescriau medicamente, terapia constand doar in discutii si analize care durau oarece timp, lecuind insa in majoritatea cazurilor.

Romancierul Th. Mann l-a cunoscut pe Freud si au corespondat indelung. Intr-o scrisoare din 1930, Mann ii scrie lui Freud; „Am aparut destul de tarziu – o natura integrala si in toate componentele domoala. Totul trebuie sa se fi copt in mine pana la capat inainte de a impartasi ceva.”

Th. Mann incepe, in 1912, sa scrie romanul „Muntele vrajit”. Este greu sa spui in cateva randuri ce este acest roman cu zeci de simboluri, filosofii intrepatrunse, mituri – intre care cel Faustic, atat de drag germanului Mann – domina.

Personajul principal, Hans Castorp, este inginer navalist („castorul” fiind, precum se stie, un animal sociabil, disciplinat, care traieste intr-un mediu acvatic si care este un constructor cu vocatie, zagazuind cursuri de apa, construind pentru comunitate un habitat perfect). Hans Castorp are putin peste 20 de ani, este germanul mijlociu fara un prea bogat fond de idei si robuste sentimente. El se duce sa-si viziteze o ruda bolnava, internata intr-un sanatoriu TBC din Elvetia. Si de unde credea ca vacanta lui va dura doar trei saptamani, va ramane acolo sapte ani. Iar Th. Mann spune: „Aici sus, in muntii helvetici, pierduti in zapezile inalte, timpul nu mai are valoarea pe care o are intre oameni activi de jos. Luxul de aici, de sus, desantarea muribunzilor, glumele, petrecerile din muntele vrajit au ceva patologic, ceva din isteria celor condamnati. Peste toti, un specialist de mare clasa, fumand trabucuri scumpe, pictor de duminica si posesor al unui serviciu de cafea incrustat cu imagini pornografice de provenienta orientala, sta faimosul doctor-consilier aulic – Behrens, directorul sanatoriului.” Iar personajul la care ajungem acum este chiar asistentul lui Behrens, doctorul Krokowski, la fel de inzestrat cu un auz fin, absolut necesar „auscultatiei” in cazuri de tuberculoza, avand insa si o alta preocupare, aceea de doctor de suflete. La subsolul sanatoriului isi are cabinetul personal, o incapere lugubra, obscura, intunecoasa, pe care Th. Mann o denumeste „hruba analitica”.

Cand Hans Castorp l-a cunoscut pe Krokowski, isi aducea aminte ca, acesta din urma statea asezat in plina lumina, in fata caminului unuia dintre saloane, langa usa glisanta si citea ziarul[…] Doctorul Krokowski il saluta pe noul oaspete (pe Hans Castorp, n.n.), cu bucurie sincera, intr-un fel viguros si imbarbator, ca si cum ar fi vrut sa-i dea de inteles ca, intre patru ochi, orice stinghereala fata de el era de prisos si ca trebuia sa dainuiasca o deplina incredere. Se observa aici ceea ce vrea un psihanalist de la pacientul sau: o deplina incredere si lipsa oricarei stinghereli.

Dr. Krokowski avea aproximativ 35 de ani, era lat in umeri, gras […], mai scund […], astfel ca se vedea nevoit sa-si ridice piezis capul, de o extraordinara paloare stravezie, aproape fosforescenta, si mai accentuata de stralucirea intunecata a ochilor, de negreata sprancenelor si a unei barbi destul de lungi, terminata prin doua varfuri unde aparusera chiar cateva fire albe. Purta un costum negru cam vechi, la doua randuri, pantofi negri, asemanatori cu niste sandale, ciorapi scurti, grosi, de lana cenusie, si cu guler moale, rasfrant […], care imprumuta infatisarii […] un aer de artist. Si, completeaza Th. Mann: dintii galbeni se ivira din mijlocul barbii, scutura mana tanarului si spuse cu vocea sa de bariton, cu un oarecare accent strain, usor cantat: „Fiti binevenit, domnule Castorp”.

Dr. Krokowski tinea, la sanatoriu, in marea sufragerie, conferinte o data la doua saptamani, si anume in zilele de luni. Era vorba despre un sir regulat de lectii, un ciclu de stiinta popularizata, sub titlul general de: iubirea ca factor patogenic.

Imbracat in redingota, vorbea dindaratul unei mese acoperita cu o fata de masa si pe care era o carafa cu apa. Cu o voce baritonala si taraganata facuta sa rasune litera r de foarte departe si cu o sonoritate asurzitoare, doctorul Krokowski vorbea auditoriului tinand un curs despre iubire, intr-un stil jumatate poetic, jumatate profesoral, cu o rigiditate evident stiintifica, dar in acelasi timp pe un ton vibrant si melodios […]. Oratorul intrebuinta cuvantul iubire intr-un sens usor sovaitor, astfel ca nu stiai in mod precis ce sa crezi, nu-ti dadeai seama daca o socotea un sentiment cucernic sau o pasiune carnala. Dr. Krokowski nu se marginea sa debiteze, cu un soi de cadenta ametitoare, fapte in general cunoscute dar de obicei trecute sub tacere; el sfasia iluziile, aducea un neindurator omagiu cunoasterii si nu mai lasa loc pentru anumite susceptibilitati […]. Crea in jurul lui o atmosfera de convingere si idealism. Expunea unele aspecte infioratoare ale iubirii, aberatii bizare si lugubre stand marturie pentru atotputernicia ei. Dintre toate instinctele naturale, iubirea era cea mai sovaielnica dar si cea mai primejduita, avand o profunda inclinare catre perversiunea incurabila […]. Si dr. Krokowski continua astfel: o sa se deduca din perversiunile partilor perversiunea intregului. Simtindu-se nevoia de a face sa beneficieze de legitimitatea intregului – daca nu in mod complet, cel putin in parte – toate perversiunile particulare. Era vorba despre lupta intre castitate si puterile iubirii. Dar, cum se sfarseste aceasta lupta? Se sfarseste, dupa cat se pare, cu victoria castitatii. Teama, decenta, dezgustul izvorat din rusine si o inspaimantatoare nevoie de puritate inabusa iubirea. Dar aceasta biruinta a castitatii nu este decat o biruinta aparenta […].

Si oare in ce forma, sub ce masca reapare iubirea interzisa si refulata?

Si dr. Krokowski, cu ochii stralucitori. Cu paloarea de ceara si barbia neagra, cu sandalele de calugar si sosetele cenusii, parea ca el insusi simbolizeaza lupta intre castitate si pasiune. Nu avea decat un raspuns: iubirea refulata ne apare sub forma bolii! Simptomele bolii ascund o actiune deghizata a iubirii si orice boala cuprinde o iubire metamorfozata. Dr. Krokowski parea ca face propaganda intensa in favoarea disectiei sufletesti. Apoi mai vorbi despre raul ascuns, despre actiunea eliberatoare a analizei, elogie explorarea subconstientului, preconiza retransformarea bolii in stare sufleteasca adusa la suprafata, in planul constientului[…].

Hans Castorp, principalul personaj din acest roman, spune despre dr. Krokowski la un moment dat: el considera boala organismului drept un fenomen secundar, stie ca analiza, este buna ca unealta a progresului, a civilizatiei, buna in masura in care zdruncina convingerile stupide, risipeste prejudecatile primitive, ruineaza autoritatea, cu alte cuvinte, in masura in care elibereaza, rafineaza, umanizeaza si pregateste robii pentru libertate. Este rea, in masura in care zadarniceste activitatea, loveste in radacinile vietii, caci este neputincioasa sa-i dea o forma. Analiza poate fi ceva foarte putin ispititor, tot atat de putin ispititor ca si moartea din care, de fapt, provine, inrudita cum este cu mormantul si cu anatomia lui in descompunere …

(*) Citatele sunt selectate din volumul „Muntele vrajit” – Th. Mann, Editura pentru literatura universala, Bucuresti 1962

Care este gandul tau?