Prioritatea numărul 1: Familia

Este binecunoscut faptul că pentru un copil primii ani de viaţă sunt foarte importanţi. Şi tocmai atunci părinţii, din diverse motive, petrec puţin timp alături de ei. Fie că locurile de muncă îi ţin departe, fie că părinţii încă „nu-şi dau seama” că trebuie să-şi asume responsabilitatea copiilor, absenţa lor va avea repercursiuni nebănuit de grave asupra comportamentului celor mici. Bunicii sau bonele, oricât s-ar strădui nu-i pot înlocui pe părinţi. De aceea, e important ca întotdeauna prioritatea nr.1 să fie familia.

familiaO să-mi spuneţi că pentru tineri prioritatea este „distracţia” şi n-am cum să neg, aşa cum nu pot să neg nici faptul că cei vârstnici sunt foarte preocupaţi de sănătatea lor şi de salvarea spirituală. Dar dacă pe vârstnici îi putem înţelege cu uşurinţă, tinerii nu au nici o scuză pentru imaturitatea de care dau dovadă. Poate că această situaţie li se datorează părinţilor care n-au ştiut să-şi înveţe copiii ce este aceea responsabilitate şi seriozitate, dar cel mai adesea ei nu pot face prea multe dacă tinerii nu sunt receptivi. Nu poţi transforma pe cineva peste noapte, numai pentru că tu ca parinte îţi doreşti asta. Există desigur şi situaţia inversă: când copiii îşi învaţă părinţii ce-i aceea maturitate.

Dar oricare ar fi situaţia, ce trebuie să înţelegem este că dacă vrem să avem o familie fericită, care să ştie să ne fie alături în momente grele, trebuie să-i acordăm neapărat timp şi atenţie. Nu lăsaţi nerezolvate, nu amânaţi la nesfârşit problemele care se ivesc în sânul familiei voastre. Mulţi dintre noi, mai ales persoanele tinere (femei şi bărbaţi în egală măsură), pun pe primul plan cariera. Nu putem spune că acest lucru nu e important, dar locurile de muncă (chiar şi cele foarte bune!) se mai schimbă pe când familia nu. Încă n-am întâlnit pe cineva, care ajuns aproape de capătul existenţei sale să nu aibe un regret: „Aş fi vrut să pot petrece mai mult timp cu familia mea, cu copiii…”

Datoria noastră este să învăţăm nu numai din propriile noastre experienţe, ci şi din a celor mai în vârstă ca noi. Pentru că aşa evităm nişte probleme care ne-ar mânca mult timp şi energie. Putem „salva” acest timp pentru noi şi familie. Nu-i aşa că, nu puteţi spune că e mai interesant şi mai folositor să petreceţi 2 ore în compania şefului la o şedinţă decât cu fii dumneavoastră în parc? Haideţi să învăţăm care este importanţa reală a lucrurilor, situaţiilor şi oamenilor care ne înconjoară.

Un alt lucru pe care uneori îl neglijăm este promisiunea făcută copilului. Ei bine, acest lucru nu trebuie să se mai întâmple. Ceea ce spunem noi părinţii, copiii o iau ca literă de lege. Dacă vrem să avem un copil ascultător, bine educat – vreţi, nu-i aşa? – atunci trebuie neapărat să ne ţinem de promisiuni, chiar şi de cele mai mici. Acesta va fi un exemplu pentru el. Va fi acel ceva de care va avea nevoie ca să înţeleaga rostul lucrurilor. Dacă noi nu vom face ceea ce am zis că facem, micuţul îşi va pierde încrederea în noi şi va refuza cu străşnicie (la un moment dat) să ne mai urmeze sfaturile.

Comunicarea se stabileşte adesea în primii ani, pentru că mai târziu va fi mult mai greu s-o faceţi. Dacă lipsiţi (mai mult sau mai puţin) din viaţa copilului până în perioada adolescenţei veţi pierde atât de mult încât nu veţi mai fi decât „nenea care aduce bomboane” sau „doamna … mama”. Sigur că exagerez un pic, dar vreau să nu vă faceţi copiii să sufere din cauza absenţei voastre. Nu trebuie să-i părăsiţi dar nici să le cereţi să trăiască pentru voi. Părintele e dator să-şi crească copilul ca pe o floare. Să-i ofere tot ce are mai bun şi să spere că el va ştii ce să facă cu ceea ce i s-a oferit, să aleagă drumul cel bun către viaţa trăită în bucurie şi împlinire.

  1. Jorjette C f64

Care este gandul tau?