O dată cu precogniţia sau cunoaşterea paranormală a viitorului (cel puţin a unor anumite evenimente viitoare), facultăţile “psi” ar trebui să se poată manifesta în stare pură, fără să putem bănui că faptele descrise sunt simple elaborări, pornind de la reminiscenţe, sau informaţii obţinute pe căi care nu par să corespundă nici unuia din simţurile noastre, din cauza ignoranţei în privinţa potenţialităţi lor fiinţei umane în ordinea percepţiei. Dacă existenţa ei ar fi solid demonstrată, precogniţia ar elimina în mod decisiv şi ipoteza unui fenomen analog remanentei sau “memoriei lucrurilor”.
Miza este considerabilă pentru parapsihologie, şi nu este de mirare că psihiştii au căutat prin diferite metode să studieze prezicerea viitorului, care, mai mult decât alte fenomene psihologice sau subiective paranormale, deconcertează raţiunea, pentru că ea ascultă de o lege implacabilă la care orice fiinţă din lume este supusă: necunoaşterea viitorului. În documentaţia deosebit de abundentă acumulată de societăţile metapsihice şi de parapsinologie se află o serie de relatări de premoniţii spontane şi de vise “profetice”.
Dar, plecând de la alţi subiecţi şi metode, parapsihologii au încercat să găsească facultatea “psi” relativă la viitor. Cu toate că au fost criticate, nu putem să facem abstracţie de experienţele cantitative ale lui Samuel G. Soal. Pentru a dovedi caracterul obiectiv al percepţiei extrasenzoriale, J.B. Rhine s-a folosit, începând cu anii 30, de “jocul lui Zener”, format din 25 de cărţi ce comportă cinci simboluri bine diferenţiate: stea, linii ondulate, cruce, pătrat, cerc.
Părintele-fondator al şcolii americane a plecat de la o sugestie a lui Charles Richet care propunea ca, utilizând statisticile, să se ceară unor subiecţi să ghicească cărţile întoarse cu faţa-n jos pe masă. Cum se ştie, folosind calculul probabilităţilor în privinţa numărului de şanse referitoare la această experienţă, putem să determinăm în ce măsură ne îndepărtăm de hazard.
Autorii lucrării La Parapsychologie et vous (Albin Michel, 1980) relatează că Soal a reluat experienţa “în condiţii şi mai stricte, îndepărtând subiectul şi agentul, incluzând prezenţa unui martor independent”. În încercările sale cu cărţile Zener a folosit 160 de subiecţi şi 128 350 de răspunsuri, dar rezultatele nu au fost semnificative, ceea ce l-a făcut pe Soal să se îndoiască de cercetările lui Rhine.
În acel moment a intervenit Carrington pentru a-i semnala fenomenul de deplasare care constă în aceea că subiectul nu ghiceşte întotdeauna cartea cerută, ci pe aceea ce urmează imediat după ea. Soal a reexaminat răspunsurile şi a constatat că dispunea de cel puţin două cazuri care confirmau ipoteza lui Carrington. Apoi a decis să reia experienţele cu subiecţi şi îndeosebi cu Shakleton.
A folosit cărţi care reprezentau animale şi păsări: un leu, un elefant, o zebră, o girafă şi un pelican. Rezultatele le-au depăşit net pe cele ale hazardului, dovedind că subiectul ghicea adesea în mod precognitiv cartea pe care agentul trebuia să o privească la încercarea următoare. Shakleton a manifestat şi o particularitate: dacă i se lăsa mai puţin timp pentru a răspunde şi se trecea repede la cartea următoare, el sărea două cărţi.
Acelaşi efect a fost constatat mai târziu la al doilea subiect observat, doamna Stewart, dar în sens opus. În cazul în care cartea era dublată, ea întârzia cu o carte.
Lasă un răspuns