Povestea unui peştişor

A fost odată ca niciodată un lac mare, mare, cu apă limpede şi dulce ca vata de zahăr pe băţ, de culoare albăstrui-rozie.

În întrega măreţie a lacului era un peştişor mic-mic şi colorat ce mai tot timpul se ascundea de ceilalţi-mai mari şi chiar ca el-se pare că nu se simţea la el „acasă”.Şi îşi dorea peştişorul nostru să călătorească, să-şi găsească casa- acel loc „cald” şi plin de toate- bucurie, pace şi armonie, să vadă şi altceva, să descopere noi universuri.

Fiecare zi a peştişorului nostru era tristă, lipsită de culoare şi farmec, lipsită de orice, până când într-o dimineaţă s-a trezit, mai mult speriat decât mirat, de o lumină puternică ce aproape că îl orbea.Simţea cum se înalţă uşor şi pluteşte într-un loc total necunoscut.Îi era rece.

Oricât s-ar fi uitat în jur, nu reuşea să se dumirească unde se află.Deasupra sa era acea lumină rotundă , puternică şi strălucitoare ce aproape îl orbea- avea să afle mai târziu că e soarele, dedesupt erau atât de multe forme şi culori încât i se părea că ameţeşte.Tutuşi, cobora uşor în jos.A încercat să se uite la el, să se vadă, dar nu mai putea- îşi dădea seama că arată altfel, dar cum oare?

Când, deodată, se uită în jos.O voce destul de puternică a unui copil se auzea destul de aproape în timp ce arăta spre el:

„Un fulg de nea! Primul fulg de nea!”

Nedumerit, peştişorul se întreba:

„Eu? Fulg de nea? Dar sunt un peştişor! Ce şi cum s-a întâmplat? Oare visez?” şi se uita nedumerit la copilul ce îl aştepta vesel, cu braţele deschise. „Oare aici e acel loc la care visez de atâta timp?”

Nici nu termină bine de spus acest lucru, când o bufnitură puternică l-a lovit din plin, la ânvârtit rapid de câteva ori şi l-a zvârlit cât colo- era doar o rafală puternică de vânt ce zburda de ici de colo.Trezindu-se după un timp din ameţeală şi din amorţeală privi cu ochii-i bulbucaţi şi temători în jur.Acum stătea pe o formă ciudat pentru el, de culoare roşiea cu galben în mijloc-simţea cum se sufocă.În jurul erau mii de forme şi de culori care îţi luau ochii care mai de care.

Unde sunt?” şopti el speriat, uşor tremurând.Simţea ceva ciudat în întregul său corp- se simţea moale şi câlduţ.Deodată, ca din senin, o voce subţirică îi răspune:

„Eu sunt Mac, dragă picătură de apă. Bine ai venit la noi în vizită!Erai adormită şi ai cazut în braţele mele, nu am vrut să te trezesc şi nici să te sperii.”

„Vo-vo-vorbeşti cu mine?Mă poţi auzi?” şi se uită repede în jur să vadă dacă mai e şi altcineva pe acolo.Era prima dată când cineva vorbea cu el, când cineva îl lua în seamă, şi îi făcea şi complimente.

„Numai tu eşti nouă pe aici, noi ceilalţi suntem vechi şi ne cunoaştem între noi de multă vreme.Nu vrei să ne jucăm?”
Fulgul de nea devenit peste noapte picătura de apă roşi şi zâmbi în acelaşi timp, nici nu mai avu timp să se gândească la ce se întâmplase: „De cât timp aştept să am cu cine să mă joc, dar nimeni nu m-a invitat.E prima oară pentru mine.Cum vrei să ne jucăm, arată-mi!”

„Ce zici,” spuse Macul foarte încântat, „dacă ne-am juca de-a v-aţi ascunselea?”

„Ce trebuie să facem?Ţi-am mai spus, nu ştiu.”

„Ne pitulăm tiptil-tiptil prin iarbă şi ne ascundem în aşa fel încât să fie greu să ne găsim unul pe celălalt-o dată va trebui să te găsesc eu pe tine şi o să strig tic pic, o dată tu pe mine şi strigi tic mac. Ce zici?”

„Wow!” Picătura de apă rămăsese cu gura căscată, nici nu mai ştia ce să zică de fericire. Într-un final ţipă cât putu de tare: „Uraaa!Daaa.Haide!”

Şi începură cei doi să se ascundă care mai de care pe unde putea, şi au trecut aşa zile întregi pline de râsete şi bucurie, până când Macului au început să-i cadă rând pe rând petalele- azi una, mâine una, până când într-o dimineaţă nu mai era de găsit.Picătura de apă se întristă:

„Cu cine mă mai joc eu de acum în colo?” şi uitând de tot ce are în jurul său, se plimba agale pe unde o duceau picioarele, când, deodată, se auzi un strigăt, ce-o trezi din mâhnire:

„Hei , vino să te joci cu noi!Nu te plictiseşti singuri?” se auzi în cor. Când se uită mai bine, câteva picături de apă ce săreau dintr-un pârâiaş, îi făceau cu mâna.

Pe loc uită de toate supărările ei şi ţuşti în apă! Şi era veselă picătura noastră de apă cum niciodată nu fusese, toată ziua cât era de lungă alerga alături de prietenii ei, când în apă, când pe pietre.După câteva săptămâni de râsete şi bucurie, de joacă cu peştişorii şi broscuţele, a realizat că în sfârşit a ajuns acasă.S-a întors de unde a plecat, doar că sub altă formă.

În sfârşit acasă!!

O poveste despre transformare- scrisă de JORJETTE

Etichete:,

Sunt 6 de ganduri pentru "Povestea unui peştişor"

  1. Jorjette C eu_pseudonim
  2. Jorjette C Mo
  3. Jorjette C eu_pseudonim

Care este gandul tau?