Paul Ricoeur: larvatus prodeo

Paul Ricoeur este considerat nu doar un filosof, ci şi un teolog. Îmbinarea acestor douã opţiuni este o caracteristicã interesantã, chiar curioasã şi paradoxalã dacã aplicãm anumite clişee legate de filosofie (atâta timp cât filosofia este asociatã de mulţi cu ateismul…). În timpul rãzboiului, Ricoeur are parte de o experienţã ineditã – trãieşte o bunã perioadã de timp într-un sat din Franţa cu o puternicã comunitate protestantã practicantã. De şi despre teologul Ricoeur, nu existã foarte multe texte traduse în limba românã. Existã însã un articol al sãu – Experienţã şi limbaj în discursul religios – (în Fenomenologie şi teologie, Ed. Polirom, 1996), din care voi reda un fragment mai amplu: «Sã reluãm […] cuvântul lui Albert cel Mare: „Scriptura creşte odatã cu cei ce o citesc”. Aceastã creştere nu s-a oprit cu marii medievali: ea a continuat prin intermediul lui Descartes şi al celorlalţi cartezieni; al lui Kant şi al întregului idealism german, fãrã sã-i uitãm pe post-hegelienii evrei de la începutul secolului XX, de la Hermann Cohen la Rosenzweig. //Permiteţi-mi sã termin aceastã meditaţie asupra cercului prin invocarea unui ultim cerc, care înglobeazã cercurile precedente şi excrescenţele lor, la nivelul fiecãrui credincios. Acest credincios este confundat cu predicarea prin care sensul Scripturilor este de fiecare datã actualizat pentru el, dar cu condiţia ca el sã-şi dea seama de acest sens şi sã se înţeleagã prin el; astfel se repetã la dimensiunea infimã a sufletului credincios, cercul pe care îl deseneazã împreunã, la scara marii istorii, Scripturile şi comunitãţile confesante. Când este astfel miniaturizat, cercul hermeneutic al Cuvântului şi al Scripturii, acela al Scripturilor şi al tradiţiei, acela al Tradiţiei scripturale şi al mediaţiilor culturale şi conceptuale se transformã în întrebãri existenţiale. Spre deosebire de adeziunea la o şcoalã filosoficã, adeziune ce poate fi argumentatã şi justificatã, cel puţin pânã la un anumit punct, adeziunea la o confesiune religioasã îmbracã un caracter singular. La început, este vorba pentru cei mai mulţi de un hazard al naşterii, pentru alţii, de întâmplarea unei conversiuni. Pe parcurs, contingenţa se transformã în alegere raţionalã, pentru a culmina la capãt un fel de destin, marcând cu pecetea sa înţelegerea globalã a celorlalţi, a sinelui şi a lumii, sub semnul primirii Cuvântului unui Altul, adãpostit în urmele sale istorice şi mediatizat prin lungi lanţuri de interpretare. Astfel este cercul existenţial: un hazard transformat în destin printr-o alegere continuã. Pariul credinciosului este cã acest cerc ar putea sã nu fie vicios, ci sãnãtos şi însufleţitor.» Cu siguranţã cã în aceste rânduri Ricoeur vorbeşte nu doar ca un simplu teoretician – este şi ceva ce rãzbate din experienţa sa personalã.

Paul Ricoeur

Sã spunem ceva şi despre filosoful şi hermeneutul Ricoeur. Vine ca toţi cei ce-şi revendicã apartenenţa la direcţia hermeneuticã pe urmele fenomenologiei husserliene şi a hermeneuticii heideggeriene. Direcţia fenomenologicã în filosofie este aceea care pune în centrul intereselor sale de cercetare omul ca lume interioarã., ca subiectivitate şi conştiinţã dãtãtoare de sens pentru lumea exterioarã sau obiectivã. Heidegger, elev al lui Husserl, avea sã porneascã de la fenomenologie transformând-o într-o hermeneuticã. Cu alte cuvinte, omul ca subiectivitate şi conştiinţã nu se poate înţelege decât atunci când iese din sine şi se transpune (înstrãinându-se oarecum de sine) în limbaj.

Paul Ricoeur în calitate de hermeneut, este interesat de „mediile” (şi dacã vrem sã glumim foarte serios, am putea folosi chiar forma „media” sau derivatul sãu „mass-media”) în care se înstrãineazã sau ia distanţã de sine individul (prin toate formele posibile de expresie ale culturii: religie, opere artistice, praxis etc.). Într-un alt articol el chiar ne vorbeşte despre rolul ontologic al distanţãrii (vide Funcţia hermeneuticã a distanţãrii, în Eseuri de hermeneuticã, Ed. Humanitas, 1995). Este de la sine înţeles cã nu poţi contempla (eventual înţelege) un anumit obiect atâta timp cât stai foarte aproape de el, fiind nevoie pentru aceasta sã te îndepãrtezi puţin. Semnificativ este şi faptul cã termenul german Verfremdung la care trimite autorul înseamnã foarte bine şi înstrãinare. Omul se înstrãineazã de sine mai întâi prin vorbire, prin scriere, prin construcţie de texte şi opere, ca în ultimã instanţã, printr-o interpretare, sã gãseascã o înţelegere de sine în raport cu opera. Sã vulgarizãm puţin. Vrem sã ne cunoaştem? Atunci trebuie sã trãim anumite experienţe, sã ne punem în altfel de situaţii decât cele obişnuite, sã ne distanţãm sau sã ne înstrãinãm de noi înşine. Sã nu uitãm însã un amãnunt: pot fi înstrãinãri degradante sau înstrãinãri superioare, conştiente sau inconştiente. Înţelegere înseamnã sens, iar o operã este înţeleasã nu atât în virtutea unui sens obiectiv, inerent ei (putem numi aceasta semnificaţie). Sensul este inoculat de privitorul operei, de interpretul ei, sensul vine dintr-o lume lãuntricã (Lebenswelt la Husserl sau Befindlichkeit la Heidegger), sensul survine în urma postãrii noastre hotãrâte în faţa operei şi a interogãrii ei. (Sã ne amintim cã binecuvântarea nu s-a revãrsat asupra lui Iacov decât în urma unei lupte!)

Atunci, de ce „larvatus prodeo”? Am preluat aceastã expresie latineascã dintr-o altã carte a lui Ricoeur tradusã în limba românã (Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, ed. Trei, 1998). Provine, probabil, dintr-o formulã a actorilor din teatrul antic roman, prin care se anunţa intrarea lor in scena – actorii purtând pe faţã o mascã (persona, cuvânt care va indica mai târziu persoana în sensul actual; în acest sens vezi şi arhetipul persona al lui Jung). În ceea ce mã priveşte, în economia textului de faţã, aş traduce expresia „larvatus prodeo”, cu o nuanţã puţin mai tare: „vin în faţa [voastrã] travestit”. Conform psihanalizei, de care se ocupã Ricoeur în cartea amintitã mai sus, omul este prin însãşi natura sa predispus spre travestire. Din aceastã cauzã el nu se poate cunoaşte decât printr-o interpretare sau, dacã vreţi. printr-o de-mascare. De la aceastã presupoziţie pleacã, ne spune autorul, reprezentanţii şcolii suspiciunii: Marx, Nietzsche, Freud. Care reprezintã în fond, fiecare în felul sãu, un hermeneut nedeclarat. La baza demersurilor fiecãruia din cei trei stã mefienţa, neîncrederea în capacitatea omului de a se autocunoaşte în mod direct. Acesta nu ajunge sã se cunoascã cu adevãrat decât în urma unui travaliu interpretativ în anumite contexte: în contextul economico-social (Marx), în cel al eternei reîntoarceri a aceluiaşi sau al voinţei de putere (Nietzsche) şi în cel al dorinţelor psihismului inconştient (Freud).

Marea lecţie a hermeneuticii? Filosofia nu poate fi decât o interpretare. Drumul cãtre înţelegerea de sine nu este direct, ci mediat de mai multe straturi şi mai ales de substraturi cãci, asemenea unor actori, ar trebui sã învãţãm sã spunem: larvatus prodeo. Iatã primul pas al înţelegerii (neînţelegerii) de sine şi începutul unei interpretãri. Depinde de noi prin ce dorim sã ducem la împlinire acest travaliu interpretativ: artã, filosofie, religie…

Etichete:, ,

Care este gandul tau?