Mihai Eminescu – A fost un shaman al românilor?

Mihai eminovici m eminescu

Jorjette a început să citească o carte despre viaţa lui Mihai Eminescu, “O copilărie nepereche” scrisă de Petru Rezuş. Cum are obiceiul, citeşte în gând ceva nostim şi râde, apoi îmi spune:

– Vrei să îţi citesc ceva amuzant?

mihai eminovici

Eu îi confirm, deşi şurubăream prin vastul internet lucrând la articolul precedent. După primele vorbe auzite, m-am oprit din ce făceam ca să ascult. Întra-devăr a fost funny, şi chiar nu mai contează despre ce era vorba. Eu revin subtil la treaba mea, dar că să nu o întrerup căci îi place să-mi citească, ea continuă. A ajuns la un pasaj la care nu doar că m-am oprit dar am început să mănânc seminţe în timp ce ascultam. Pasajul este mai jos, după ce l-a citit ea a spus “A început să-mi placă cartea asta”.

“Copilul începuse să iubească singurătatea, în care putea gândi în linişte, şi petrecea uneori ceasuri întregi în pădure, pe malul iazului Baisa sau pe prispa unui izvor. Alteori se întorcea din rătăcirile sale păduratice cu câte doi-trei şerpi vii, fie chiar şi pentru nevinovata glumă de a-l amăgi pe tatăl său:
– Hai tată să-ţi arăt o pasăre.

Gheorghe Eminovici privea, fascinat, la şerpii încolăciţi şi se minuna în sinea sa de curajul copilului. Aşa ceva văzuse numai la nişte circari din Suceava şi avea o repulsie organică faţă de aceste târâtoare. Se uita la culoarea lor verde şi la limbile fulgerătoare şi îl cuprindea teama:
– Şă nu te muşte jivinele, Mihăiţă!
– Nu mă muşcă, fiindcă ştiu că sunt stăpânul lor … Când îi chem, vin şi mă ascultă!

Mihăiţă susură încet, apoi fluieră o melodie, iar şerpii se mişcară, ridicând capetele unghiulare şi fulgerându-şi limbile.
– Du-i înapoi la locurile lor, Mihăiţă! Porunci tatăl său.
– Se duc singuri! A răspuns Mihăiţă şi le-a fluierat iarăşi cu alte intensităţi, aşezându-i pe pământ. Şerpii dispărură în tufiş. Gheorghe Eminovici şi-a văzut de treburi, dar, singur cu Raluca, i-a spus întâmplarea, rămânând pe gânduri, cum avea obiceiul, apoi a zis:
– Băiatul acesta e altfel alcătuit, Ralu! Are anumite puteri, cât e de mic!”

“Mihai se vedea rege-n miază noapte peste popoarele indiene. Împăratul i-o dădea de soţie pe fiica lui, pe frumoasa Tlantaqu-Caputli. Mihai Eminescu îşi va aduce aminte cu drag de numele dat de el, fiicei împăratului.”

Citind toate acestea nu am putut să nu fac legătura dintre ce anume făcea Mihăiţă cu natura şi ce anume facem noi cei care practicăm shamanism, cum ne folosim de natură, cum comunicăm cu animalele, cum ascultăm glasul naturii care ne spune mereu ceea ce ne interesează, ne răspunde la întrebări la care noi nu avem răspuns!

Mihai Eminescu, “un pui de om” cum îi spunea mama lui Raluca, cred că a fost un shaman român. Cânta doine, visa, comunica cu animalele, îşi afla răspunsul la întrebări, în natura vie din jurul său.


Acest articol a fost actualizat recent pe

de către

cu tematica

Despre autor

Avatar Bogdan Cristescu

Păreri și impresii:

2 răspunsuri la „Mihai Eminescu – A fost un shaman al românilor?”

  1. Avatar Dana S.
    Dana S.

    ” … şi ce anume facem noi cei care practicăm shamanism, cum ne folosim de natură,” As spune ca abuzam nu doar ca ne folosim.

  2. Nu mă pot abţine, mai am completări de făcut 🙂

    ” – Într-o vară, cam aşa pe la Sfântă Maria Mare, la noi începusem treieratul. Eu i-am spus tatii că vine furtună mare şi are să-i ude grâul. El nu m-a crezut, ba m-a întrebat de semne: “Ce semne ţi s-au năzărit, copile?”
    “tată, eu văd cerul cum se înnegreşte înspre miazănoapte, de unde pornesc furtunile. Ea se va întinde în patru ceasuri şi va veni peste Ipoteşti şi peste noi”.
    Onisim devenise atent şi se trezise din moţăiala lui. Ba s-a auzit şi întrebarea:
    -Noa! Ce-a fost? Ce-i cu miazănoaptea?
    -Acolo-i cuibul vântului turbat.
    -Ce spui? s-a mirat Onisim. Am mai auzit eu asemenea întâmplări de la oameni bătrâni şi vechi.
    -Vântul cel turbat stă în înălţime şi nu se simte de pe pământ. El lasă să sufle peste ţări şi mări numai vânturi călduţe sau reci, după cum, iată, astăzi este o vreme liniştită de iarnă şi are să prindă a fulgui, dar drum bun de zăpadă o să se pună mâine în zori. Acum huzurim. Dar în vara aceea negreaţa cea de la miazănoapte a prins a se întinde şi venea spre noi. După două ceasuri moş Creţi i-a spus tatii: “Apoi, coane Gheorghieş, copilul acesta este năzdrăvan şi vine furtună mare. Ar fi bine să luăm măsuri grabnice, ca să nu se isprăvească pâinea culeasă de pe ogoare că-i păcat de munca noastră”. Tata s-a uitat la mine cu mirare şi m-a întrebat:”Când îi furtuna peste noi, măi Mihăiţă?”
    “peste un ceas va începe a bate vântul, ca o vijelie, apoi va veni şi ploaia ca un zid de apă!”
    “Băiezul are dreptate!” a spus moş Creţu. “Nu ştiu de unde cunoaşte semnele, dar se aruncă aşa câte un om care miroasă de departe cum va fi vremea” […]
    Tata s-a uitat la moş Creţu şi l-a întrebat “Cât are să ţină potopul acesta?”
    “Întreabă dumneata, coane gheorghieş, pe băieţelul Mihăiţă, că el ştie când se îmblânzeşte vremea!” Tata s-a uitat cu mare mirare la mine şi a aşteptat să dau un semn.
    “Puterea cea mare a trecut şi s-a dus rostogolindu-se la vale. Acum fuge deasupra apelor Siretului şi se năpusteşte peste Paşcani.”
    “De unde ştii tu toate acestea, măi băiete?” m-a întrebat mama.
    “Mamă, eu mă uit în jurul meu şi-mi place să citesc în tainele firii. Ea ne spune tot ce are să se întâmple, numai trebuie să avem ochi de văzut şi urechi de auzit”. Oamenii însă tot m-au crezut că sunt năzdrăvan, deşi cele mai multe taine ale firii le deprinsesem de la ei, numaidecât eu le legam unele de altele şi le tălmăceam.
    Onisim asculta nedumerit. A dat din cap, apoi a slobozit şi glas:
    – Şi eu stau mult cu oile, aşa că pot citi vremea cum va fi şi-mi rânduiesc treburile mele. Pot citi în culorile apusului de soare. Văd cum va fi vremea de dimineaţă după neguri, după pâclă sau după zori. Dar mai departe nu pot vedea. Mi se pare că pentru aceasta trebuie şi minte isteaţă. Aşa am cunoscut eu pe un solomonar vestit. Citea nu numia mersul firii, dar spunea şi soarta oamenilor, încât era minune mare!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *