Magia şi magicianul

S-a repetat oare îndeajuns? Magia este la fel de veche ca şi hominizarea bipedului. Spre deosebire de religie, care implică umilinţa, implorarea, rugăciunea şi acţiunea graţiei, magia este un ansamblu de tehnici ce vizează, pentru operator, să supună forţele oculte sau supranaturale prin tranzacţii. Demon, zeu sau forţă impersonală – totul se petrece ca şi cum omul ar negocia cu puterea magică. Dând şi primind în schimb…

Magicianul porunceşte şi entitatea trebuie să asculte. De unde necesitatea schimbului, a sacrificiului şi a unui ritual strict, intangibil în gesturi, precum şi în formule. De altfel, această concepţie despre lucruri o găsim şi astăzi în Africa neislamizată. Cu titlu de exemplu, iată invocaţia unui vrăjitor gabonez: O, tu, care comanzi forţei, tu, Spirite al energiei virile,Tu poţi totul şi fără tine eu nu pot nimic, eu nu pot nimic. Eu care îţi sunt consacrat, eu care îţi sunt dedicat. O, Spirite, de la tine am forţa mea, puterea mea. Tu mi-ai dat darul, Spirit al forţei, pe tine te chem! Tu trebuie să asculţi, eu ţi-am dat ceea ce tu ai vrut, o Spirite, Sacrificiul a fost oferit, sacrificiul făcut în pădure, Spirite, al tău sunt, al meu eşti, vino!

Dacă au sesizat bine această dimensiune a actului magic, istoricii şi antropologii au considerat, în schimb, prea frecvent universul magic ca o lume incoerentă. Martorii, M. Murray şi Rosalie Wax, spun într-un articol intitulat The Notion of Magic (1952):

„Magia nu separă lumea vizibilă de lumea invizibilă, tangibilul de intangibil. Omul trăieşte într-o lume în care tot ce este miraculos şi supranatural în ochii noştri de occidentali este pentru el, în mod naiv, natural. Este un fel de haos în care lumea de aici şi cea de dincolo se confundă.”

De fapt, lumea magiei este monistă. Ce înseamnă asta? Este monist, spun filozofii, orice sistem filozofic care consideră ansamblul lucrurilor ca reductibil la unitate. Dar se disting două monisme: cel care reduce totul la materie şi cel care raportează totul la spirit. Or, în privinţa magiei, asistăm la un caz original: monismul magiei nu este nici materialist, nici idealist.

Dacă există transcendenţă, ea este, în fond, secundară, iar monismul magiei este hotărât imanentist. Un paradox aparent, care poate să-i sperie doar pe cei care au cunoştinţă numai de tradiţia carteziană. Fără îndoială, ceremonialul magic care poate fi descoperit în picturile rupestre apărea strămoşilor noştri îndepărtaţi la fel de eficace ca şi ţepuşa cu care omorau animalele vânate.

Aceste forţe oculte difuze, pe care le presimţeau primii oameni aflaţi faţă în faţă cu natura, sunt redate, se pare, destul de bine prin noţiunea de mana. La începuturile ei, istoria este propice magiei, dar este vorba de o magie, mai ales în Egipt şi Caldeea, oficială în relaţie cu religia. Magicianul, un mare preot, era asistat de un personal de înaltă specializare: incantori, astrologi, prezicători, medici.

Specializarea este mai mică în Egipt, dar aici se dezvoltă o prepotenţă a numelui exact, susceptibilă să facă presiune asupra zeului care este invocat şi evocat (nomen = nume = numen — putere). Evreii se tem tot atât cât cunosc magia, prohibită de Ieşirea (XXII, 18) şi de Leviticul (XIX, 31).

Dacă grecii continuă să cultive îndoiala metodică avânt la lettre în ciuda (între altele) a misterelor, a oracolelor şi a lui Circe, romanii, mai „superstiţioşi”, vor multiplica pe întrecute – cu toate tresăririle, din când în când, ale autorităţilor – farmecele şi vrăjitoria, interzise, totuşi, începând cu anul 450 î.e.n., o dată cu legea celor Douăsprezece Table, divinaţia şi celelalte arte magice. Din momentul naşterii sale, Biserica va purta un război nemilos împotriva filozofiei oculte, care i se pare o rivală la fel de condamnabilă ca şi idolatria.

În ciuda interdicţiilor pe care Biblia le stabileşte, evreii sunt cei care, paradoxal, au primit şi asigurat moştenirea antică, printr-o literatură foarte bogată care ne va parveni în Evul Mediu. Papa anului 1000, Silvestru al II-lea, are o contribuţie importantă dacă nu la oficializarea Tradiţiei, cel puţin la răspândirea ei, interesându-se tocmai de alchimie. Dar în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, o dată cu civilizaţia strălucită pe care arabii au introdus-o în Occident, prin Toledo şi Granada în special – dar să nu uităm impactul Cruciadelor – asistăm la o adevărată înflorire a magiei sub toate formele ei.

Înainte chiar de a se naşte kabala în Languedoc, se stabileşte mai binediferenţa dintre magia albă (teurgie) şi magia neagră (goeţie). Această distincţie va permite unui număr de mari spirite, care înţeleg să rămână în Biserică, să se dedice artelor magice, şi aceasta de la Sfântul Albert cel Mare până la abatele Tritheme, Fludd şi Lulle. Ceea ce nu exclude în acelaşi timp spirite libere, precum Paracelsus care trece în ochii unora drept fondatorul medicinei moderne, al homeopatiei şi al magnetismului animal.

În Secolul Luminilor, sub presiunea lui Voltaire şi a enciclopediştilor, în zadar este magia discreditată oficial, căci ea se refugiază împreună cu ritualurile ei în lojile masonice. Graţie colportorilor, cărţile de vrăji cunosc succese reale. Câteva „vedete” ocupă scena pentru motive mai mult sau mai puţin justificate: Cagliostro, contele de Saint-Germain, Mesmer, Swedertborg, „filozoful necunoscut” Louis Claude de Saint-Martin, Wronski şi câţiva alţii.

Secolul al XIX-lea i-a văzut născându-se, o dată cu romantismul şi mai ales cu simbolismul, pe Eliphas Levi, pe Stanislas de Guaita, pe Papus. O mare mişcare de masă cuprinde societatea Celui de-al Doilea Imperiu: spiritismul, cu Allan Kardec. Dorindu-se „religie ştiinţifică”, spiritismul pretinde ruperea de magie. Cu toate acestea, marile mediumuri (D.D. Home, Eusapia Paladino, şi, în secolul XX, Rudi Schneider) produc fenomene magice nemaiîntâlnite de ani şi ani.

  1. Bogdan Cristescu Strategic

Care este gandul tau?