Încrederea în natură şi în Eul omului a fost zguduită în însăşi fiinţa ei, în ultima jumătate a secolului al XIX-lea. Cea mai puternică lovitură i-a fost dată de Charles Darwin, a cărui lucrare, Originea speciilor prin selecţia naturală (1859), a doborât la pământ concepţia romantică despre natură. Ne gândim adesea că teoria evoluţionistă a lui Darwin contestă creştinismul, ceea ce este adevărat, însă impactul pe care l-a avut în gândirea epocii a fost devastator.
Teoria evoluției speciilor
Teorii ale evoluţiei au existat şi înaintea lui Darwin; de fapt, ideea de „progres” , conform căreia natura, individul şi societatea se perfecţionează, a făcut parte din idealismul romantic. În sensul acesta, teoria evoluţiei speciilor nu a fost decât o manifestare ştiinţifică a credinţei romantice.Legea fundamentală a naturii, căreia îşi datorează existenţa toate speciile, inclusiv cea umană, este supravieţuirea celui apt. Contrar convingerilor unei epoci contemplative viaţa s-a dovedit a nu fi un domeniu al armoniei perfecte, ci , dimpotrivă, un câmp de bătălie. Natura nu este paşnică şi liniştită, ci crudă şi nemiloasă.
Tennyson vorbeşte despre „natura cu fălci şi dinţi roşii”.Teoria lui Darwin este, totodată, şi o manifestare culturală; în cazul acesta, o manifestare a capitalismului burghez al vremii, cu idealurile sale politice – economia de piaţă şi libera concurenţă. Expansiunea economică i-a determinat pe mulţi să vadă în legile competiţiei însuşi sensul vieţii.
„Legea junglei” a devenit legea pieţei, originea bogăţiei a fost extrapolată pentru a explica originea speciilor. Selecţia naturală s-a transformat în piatra de temelie a unei noi filozofii materialiste. Darwinismul social poate lua şi o formă anticapitalistă! După părerea lui Karl Marx, lupta dintre clasele sociale , nu cea dintre indivizi – reprezintă esenţa istoriei umane. Clasa de mijloc a răsturnat clasa feudală, prin revoluţiile din secolul al XVIII-lea, urmând ca, nu peste multă vreme, clasa de mijloc să fie ea însăşi răsturnată de muncitori. Lupta de clasă este o luptă evoluţionistă, care va culmina cândva într-o societate lipsită de clase, paradisul utopic al visului progresist.
Teoriile rasiale şi programele eugenice
O altă manifestare a darwinismului, la începutul secolului al XX-lea, a fost încercarea de a stabili o legătură între politică şi biologie, cu ajutorul teoriilor rasiale şi al programelor eugenice. Dacă fiinţele omeneşti nu sunt decât nişte animale şi dacă progresul poate avea loc numai prin supravieţuirea celui adaptat, atunci politica socială corectă ar trebui să înlăture fondul genetic inferior care inhibă evoluţia speciei umane.
Sociologi respectabili care au susţinut această concepţie au împărţit, apoi, diversele rase umane în rase superioare şi inferioare. Ei au recomandat controlul naşterilor, sterilizarea şi chiar eutanasia în cazul celor „inapţi”, al celor cu deficienţe mintale sau al membrilor raselor mai puţin dezirabile.
Margaret Sanger, iniţiatoarea planificării familiale, a fost o apărătoare a acestei filozofii, la fel ca şi Adolf Hitler. Teoriile progresului social, pe care le promova fascismul, au fost înfrumuseţate cu o formă de romantism deosebit de virulentă – eliberarea Eului şi a pornirilor sale cele mai întunecate. Fascismul a fost, în acelaşi timp, şi o manifestare a existenţialismului, care încă se mai păstrează la nivelul gândirii moderne.
Ceea ce Darwin a aplicat la natură, Sigmund Freud a aplicat la Eul omului. Teoriile lui au pus în evidenţă un Eu copleşit, asemenea naturii, de conflicte şi lupte. Dincolo de suprafaţa exterioară, civilizată, a omului, crede Freud, bântuie perversitatea incestuasă, fanteziile secuale agresive, dorinţa de a ucide şi a distruge. Eul nu este o floare inocentă care creşte şi aşteaptă, pur şi simplu, să înflorească, ci se aseamănă, mai degrabă, cu un monstru care trebuie îmblânzit. Teoriile lui Freud au fost distorsionate de apărătorii libertăţii secuale, care au vorbit despre problemele psihice, ca şi cum acestea ar fi cauze de „reprimare” a pornirilor naturale.
Nu este nevoie să fi de acord cu Darwin sau cu Freud în atitudinea lor refractară faţă de Dumnezeu, sau în reducţionismul pe care-l aplică naturii umane, pentru a-ţi da seama de natura demistificării iconoclaste a naturii şi a Eului, care îi caracterizează. Atât Iluminismul cât şi Romantismul au lăsat păcatul în afara ecuaţiei lor. Darwin şi Freud (care şi-au dat seama de acest lucru) au redescoperit – dar cu ce preţ ! – păcatul originar.
Materialismul – nouă concepție despre lume și viață
Efectul acestor teorii ale secolului XIX a condus, însă, la apariţia unei noi concepţii despre lume şi viaţă – Materialismul. Ea susţine că real nu este decât universul fizic observabil. Toate lucrurile se pot explica în termenii unei ordini naturale închise. Materialismul este un Iluminism lipsit de divinitate, lipsit chiar de încrederea în om, specifică secolului al XVIII-lea. Fiinţele umane nu sunt nimic mai mult decât nişte animale. Această idee austeră şi rece, care nu propune nici o explicaţie, dar impune o renunţare ascetică la orice fel de hrană spirituală, a oprit brutal modernismul aflat într-un marş triumfal.
Omul se descoperă într-o stranie singurătate, într-un univers ostil şi îngheţat în care trebuie să trăiască. Anxietatea, lipsa de sens, golirea vieţii – iată răul sufletesc născut din uriaşa minciună a ateismului ! Şi atunci, omul modern se întoarce la ştiinţă sau, mai degrabă, împotriva ştiinţei, căreia îi măsoară acum teribila capacitate de a distruge nu numai trupurile, ci şi sufletul însuşi.
Nu există nici un sens în viaţă, spun existenţialiştii, nici o ordine, absolut nimic care să fie dat; însă, prin libera ta alegere şi prin acţiunea ta deliberată, trebuie să-ţi creezi propria ordine. Cei care se supun fără discernământ rolului pe care alţii l-au stabilit pentru ei, care nu-şi asumă niciodată responsabilitatea vieţii lor, sunt „inautentici”.
Cei care au curajul să-şi asume adevărul despre existenţa lor, au şanse să devină „autentici”, dacă trăiesc după propriile lor reguli sau dacă se dedică unei cauze, chiar dacă li se pare absurdă. Conţinutul dedicării respective nu este important – omul poate să aleagă o viaţă de crimă sau de virtute dezinteresată; poate să aleagă comunismul sau creştinismul. Ceea ce validează dedicarea sau devotamentul respectiv este alegerea. Existenţialismul avea să inunde cultura modernă. Să luăm ca exemplu discuţiile privitoare la avort. Cei care sunt în favoarea legalizării lui se autodenumesc „adepţi ai libertăţii de a alege”. Ei susţin, în ultimă instanţă, cea mai pură formă de etică existenţialistă.
Pentru apărătorii dreptului de a alege, conţinutul deciziei femeii (să avorteze, sau să păstreze copilul) nu este important; şi nici problemele ştiinţifice sau morale obiective (dacă fătul este o fiinţă umană, sau dacă uciderea acestuia este inacceptabilă moral). Singura chestiune relevantă, singura consideraţie acceptabilă în dispută este dacă femeia a ales sau nu. Nu există nici o lege morală transcendentă care să se aplice tuturor. Nu există nici un fel de adevăruri obiective independente de individ. Sau, aşa cum afirmă un alt slogan al existenţialismului de rând : „Lucrul acesta este, probabil, adevărat pentru tine, însă nu este adevărat pentru mine”.
Credinţa este subiectivă, iraţională şi izolată, ceva destinat să consoleze şi să învioreze viaţa personală a cuiva, dar fără legătură cu realitatea exterioară sau cu ceilalţi oameni, care trăiesc fiecare „în lumea lor”. Copiii, în loc să fie învăţaţi ce este bine şi ce este rău, sunt întrebaţi ce lucruri sau ce valori preţuiesc şi acestea sunt cultivate (alt exemplu de existenţialism).
Cu filozofia existenţială, criza modernităţii ajunge la apogeu. Pierzând sensul vieţii, profesând un nihilism social îndulcit cu binefacerile tehnicii, omului nu-i mai rămâne decât sinuciderea. Nu e de mirare că marxistul Sartre, care depăşeşte ateismul prin existenţialism, se va sinucide. Sinuciderea – mântuirea nihilistă ! Însă, cavalerul apocaliptic al nihilismului este Cioran, tema lui fundamentală fiind, de altfel, veşnica întrebare gnostică: „unde malum?” Pentru el, neajunsul de a fi născut se explică prin existenţa demiurgului rău, a făcătorului acestei lumi.
Erezia este mediul natural al lui Cioran. În memorabilul său eseu despre Joseph de Maistre, îl vedem deplasându-se vertiginos de la o erezie la alta, asemenea arhanghelului căzut, eretic printre eretici. Întâi critică poziţia augustiniană, care face din rău o „privatio boni”. Devine, imediat, manihean, pentru a afirma că Binele şi Răul sunt două principii co-eterne. O pagină mai încolo, cade în erezia occamistă, conform căreia omul în cosmos nu are nici un merit special în faţa lui Dumnezeu, pentru ca acesta să-l facă mai important decât furnicile.
Peste încă două pagini pătrunde cu entuziasm pe tărâmul ereziei messaliene, afirmând că răul face parte din natura umană, ca să ajungă, în final, la origenism: cum să explici altfel istoria umană, decât printr-o sfâşiere originară, obârşie a multiplicităţii şi a răului? Patru erezii în patru pagini, iată un record pe care Cioran nu-l împarte cu nimeni, nici chiar cu ereziologii înşişi!
Dacă marxismul pleca de la ideea că nu este important să explici lumea, ci s-o transformi, realizând astfel un criticism socio-economic evoluţionist, nihilismul nu vrea să explice şi nici să transforme ceva. El neagă valoarea oricărui lucru, se ia la harţă cu cerul, face critica lui Dumnezeu ! Dacă negarea lui Dumnezeu şi afirmarea pluripotenţelor umane au constituit inima spiritului modern, identificarea lui Dumnezeu ca spirit al răului (antiprogresist, antiumanist) şi afirmarea puterii şi frumuseţii sălbatice a lui Lucifer anunţă moartea modernismului şi intrarea omului într-o nouă lume, într-o nouă eră.
De ce era necesar să vorbesc despre geneza spiritului modern, despre „creşterea” lui şi apoi despre suicidul său nihilist? Pentru că toate valorile ratate ale modernismului vor fi preluate şi revalorificate (nu e vorba de recuperare) de postmodernism.Aşteptarea „înşelată” a europenilor de la anul 1000 se va răzbuna; pe de o parte, ea va genera neîncredere şi apoi scepticism (iar scepticismul, se ştie, e anticamera ateismului), pe de altă parte, va dezinhiba Occidentul, favorizând laxismul moral, chiar renaşterea păgânismului, cu efecte dezastroase (radicalizarea Bisericii Catolice, Reforma, mentalitatea anarhică, protestantismul).
Postmodernismul fructifică această veche aşteptare a creştinismului, venind în întâmpinarea ei cu noile mituri „ştiinţifice”: O.Z.N. (fiinţele din spaţiu, vizita civilizaţiilor din Univers, „Stăpânul Galaxiei”; „Conştiinţa” supremă a universului care a început să comunice cu noi pe diverse căi); apariţia unui Mesia iudaic şi întemeierea unei împărăţii de o mie de ani; coborârea „adevăratei” divinităţi – Lucifer – cel care a civilizat la început Terra, i-a învăţat pe oameni tehnicile, artele şi muzica, şi acum vine să conducă omenirea spre pace şi fericire.
Spuneam că Renaşterea a fost, de fapt, o renaştere a vechilor ştiinţe oculte: magia, alchimia, divinaţia. Recurente, aceste ştiinţe sunt revalorificate de postmodernism. Magia, în principiu, este considerată o ştiinţă a imaginarului, pe care-l explorează cu mijloace care-i sunt proprii şi pe care pretinde să-l manipuleze. La gradu-i cel mai înalt de dezvoltare, atins în opera lui Giordano Bruno, magia este o metodă de control a individului şi a maselor (I.P.Culianu), bazată pe cunoaşterea profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective.
Nu doar strămoşul îndepărtat al psihanalizei poate fi recunoscut în ea, ci şi, în primul rând, acela al psihologiei aplicate şi al psihologiei maselor (Ortega y Gasset) . Ca ştiinţă a manipulării fantasmelor, magia se adresează, în primul rând, imaginaţiei umane, în care încearcă să suscite impresii persistente.
Magicianul Renaşterii este psihanalist şi profet, dar anticipează şi unele profesiuni moderne, precum acelea de responsabil cu relatiile publice, agent de propagandă, spion, om politic, cenzor, director de mijloace de comunicare în masă, agent de publicitate. Aceste figuri-cheie ale societăţii actuale nu reprezintă decât o prelungire a manipulatorului brunian, ale cărui principii continuă să le urmeze, având grijă să le dea o formă tehnică şi impersonală.S-a tras pripit concluzia dispariţiei magiei odată cu apariţia „ştiinţei cantitative”. Aceasta n-a făcut decât să se substituie unei părţi a magiei, prelungindu-i, de altfel, visurile şi scopurile, prin mijloace tehnologice.
Electricitatea, transporturile rapide, radioul şi televiziunea, avionul şi computerul nu fac decât să realizeze acele promisiuni formulate mai întâi de către magie şi care ţineau de arsenalul procedeelor supranaturale ale magicianului: producerea luminii, deplasarea instantanee dintr-un punct al spaţiului în altul, comunicarea cu regiuni îndepărtate, zborul prin aer şi posibilitatea de a dispune de o memorie infailibilă. Tehnologia, se poate spune, este o magie democratică, ce îngăduie oricui să se bucure de facultăţile extraordinare cu care se laudă magicianul.Manipulatorul total al lui Bruno se însărcina să le dea subiecţilor o educaţie şi o religie potrivite. Controlul şi selecţia sunt stâlpii ordinii.
Nu e prea greu de înţeles că, astăzi, funcţia bruniană a manipulatorului a fost preluată de stat şi că acest nou „magician integral” are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obţinerii unei societăţi uniforme.Magicianul din „De vinculis in genere” a lui Bruno este prototipul sistemelor impersonale de mass-media, al cenzurii indirecte, al manipulării globale şi al brain-trusturilor ce-şi exercită controlul ocult asupra maselor occidentale.Analizând geneza spiritului modern, observăm că una din cauze a fost pierderea imaginaţiei omului Reformei, care a dus la trecerea spre observarea riguroasă a lumii materiale şi la atitudinea pioasă faţă de datele cantitative. Ei bine, postmodernismul recuperează imaginarul, ba chiar înlocuieşte dominaţia mentalului cu aceea a imaginarului.
Universul sufletesc este populat cu vedenii, se dă frâu liber subtilului demonic, este cultivat onirismul, duhovnicul este înlocuit cu psihiatrul, însemnele realului dispar, omul îşi creează, pe Internet, propriul hiper-spaţiu în care este demiurg şi muritor. Care sunt consecinţele? Artificializarea existenţei, pulverizarea tuturor certitudinilor, dominaţia imaginii (implicit a mass-mediei, în „satul mondial”, cum spune Mc. Luhan), dezvoltarea industriei spectacolului, invazia kitsch-ului, subcultura.
Observăm, de asemenea, că apariţia teologiei protestante a stat la baza spiritului modern; profundul derapaj din cadrul învăţăturii scripturistice despre har duce la individualism, la competiţie, la consacrarea îndeletnicirilor umane (şi a specializărilor), la egalitatea oncologică a tuturor profesiilor; prin extrapolare, duce la naţionalism şi la statul modern. Am arătat ce s-a întâmplat în urma acestor achiziţii: idolatrizarea ştiinţei, a individului, umanismul ateu, pozitivismul şi pragmatismul, imperialismul fascist şi comunist, angoasa, suicidul. Postmodernismul are grijă să corecteze aceste erori. De la filozofiile (şi teologiile) individualiste, centrifugale, se ajunge la holism şi globalism.
Noua filozofie este gnosticismul, încercând să unească religia cu ştiinţa, noua ştiinţă (evident, mondială) este New Age-ul. Guvernul mondial se întrevede, pentru că, nu-i aşa, statele-naţiuni vor dispărea, edificarea statului planetar fiind doar o chestiune de timp. Împărăţia cea mult visată este aproape, fraternitatea şi belşugul vor cotropi pământul. Această nouă ordine mondială are nevoie şi de un imperator, omul ajuns dumnezeu, propriul său stăpân. Dar cum un Narcis fără oglindă este o contradicţie în termeni, tot aşa marele regizor al acestei parodii va dori să-şi vadă propriul chip reflectat în mocirla profund alteratei umanităţi de atunci.(fragment)
Autor, preot prof. Dumitru Buduianu
Lasă un răspuns