Integrarea copiilor cu dizabilităţi în normalizare

Unde? Integrarea copiilor cu dizabilitati in societate, desigur!

Un grup de, din ce în ce mai mulţi, oameni, au ajuns la concluzia comună, chiar şi nediscutând unii cu alţii ci doar mergând pe ideea cum e mai bine, că există copii cu handicap, cu dizabilităţi fizice, sau psihice, în stadii nu grave sau avansate, şi care merită să intre în ritmul normal al societăţii.

copii cu dizabilitati

Conceptul ştiinţific al acestei dorinţe este numit normalizare. Cel ce a lansat conceptul de normalizare este Benght Nirje. Studiile sale au demonstrat că mulţi dintre copiii îngrijiţi în familie aveau deficienţe mult mai grave decât cei din instituţii, însă aveau mai puţine condiţii normale şi apar rezultate normale, iar în condiţii anormale, apar rezultate anormale. Concluzia lui Nirje, în încercarea de a defini normalizarea în practică este: “să te dai jos din pat, să te îmbraci şi participi la activităţi cu sens, cu scop, în ciuda faptului că ai un profund dezavantaj (handicap grav)” – acesta a fost numit “ritmul normal zilnic”. Autorul a stabilit o serie de principii fundamentale ale existenţei pornind de la condiţiile normale de viaţă: ritmul normal cotidian, ritmul normal al săptămânii, ritmul normal anual.

Integrarea copiilor cu dizabilităţi în normalizare

Teoriile demostrează faptul că interacţiunile sunt cele ce determină comportamentul. Astfel, interacţionismul simbolic evidenţiază modul în care oamenii interpretează propriile acţiuni şi pe ale altora. Teoria Etichetării arată cum indivizii interpretează propriile acţiuni şi ale altora prin folosirea unor “calificative”, clasificări, chiar epitete. Teoria învăţării sociale demonstrează cum indivizii învaţă să se comporte în cadrul diferitelor interactiuni.

Prin distincţia făcută între “normal” şi “pathologic”, Emile Durkheim plasează persoana cu dizabilităţi în sfera patologicului, a anormalităţii, abaterii de la normele societătii.

Problema nu o constituie aceste teorii demonstrate experimental ci faptul că vorbim de o acţiune „spre binele copilului”. Un copil cu dizabilităţi trece de sfera normalului, şi ajunge să fie în sfera specialului (cum spun teoreticienii, a anormalului).

Am rămas oarecum uimit că în momentul actual se consideră important pentru binele unui copil cu dizabilităţi să intre într-un program normal. Normalizare ce cuprinde toate atâtea lucruri câte sunt generalizate prin uzitarea lor la scară largă între oameni. În normalizare intră şi anumite responsabilităţi şi îndatoriri faţă de societate.

Este dureros să vezi că şi copiii cu dizabilităţi sunt împinşi forţat spre o viaţă într-o societate mecanizată de unde ei învaţă la perfecţie că sunt bolnavi, că sunt mai diferiţi (în rău nu în bine) că ei beneficiază de un tratament special căci au o problemă, o dizabilitate.

În implicarea oamenilor în această acţiune lipseşte o variabilă extrem de importantă. Studiul particular, adică observarea modului în care se poate aplica o educaţie potrivită pentru fiecare copil în parte. Cu ce ar îmbunătăţi asta? Implicarea familiei nu a persoanelor străine instruite. Educaţia unui copil nu este o meserie, iar de o iei aşa, vei ajunge să faci o cacialma, un terci, exact ca la copiii „normali”.

Să dăm cezarului ce-i al cezarului, adică să dăm copilului special lucruri speciale. Cum ar suna ca părinţii copiilor normali să înceapă să ceară introducerea în sistemul lor de educaţionare a unor elemente implementate doar în educaţia copiilor speciali? Nu este încă aşa pentru că pentru copiii cu dizabilităţi se face taman greşit, se oferă aceleaşi lucruri ce se oferă copiilor normali, randamentul fiind total diferit pentru că situaţia lor este diferită, este specială!

Tu ce parere ai despre integrarea copiilor cu dizabilitati in normalitate?

Care este gandul tau?