Incub-ul demonul care chinuie femeile

Incub-ul sau incubus-ul este un demon al cărui pandant femelă este sucubul.

„Este o opinie foarte răspândită, spune Sfântul Augustin, şi confirmată de mărturii directe sau indirecte ale unor persoane absolut demne de încredere, că silvanii şi faunii, vulgar numiţi incubi, au chinuit adesea femeile şi au obţinut de la ele coitul.”

Boethius, Sfântul Toma d’Aquino, Sfântul Bernard, Caesarius d’Heisterbach şi însăşi Biblia ofereau suficient material care să inspire demonologii atunci când trebuia să stabilească realitatea fomicării între demoni şi fiinţele umane. Conform acestor docţi, care vedeau peste tot lucrarea Satanei, copularea, scriu J. Tondriau şi R. Villeneuve în al lor Dictionnaire du Diable, „nu se practica de altfel decât graţie unor procedee extraordinare, precum condensarea aerului şi a elementelor, animarea momentană a unui cadavru sau punerea în mişcare a unor agenţi naturali capabili să-şi dezvolte acţiunea cu cea mai mare viteză şi să dea iluzia unei produceri instantanee, Scrierile cele mai savante sunt presărate cu poveşti de femei asaltate în patul lor conjugal de încubi viguroşi”.

Trebuie să mai observăm că aceşti îngeri decăzuţi prin desfrâu căutau să obţină satisfacţie de la femei – niciodată de la virgine -numai în timpul somnului acestora. în afară de aceasta, incubii nu pot să producă spermă. Condiţia suficientă, dar necesară pentru ca un incub să procreeze era ca el să fi fost în prealabil sucub – demon-femelă -şi ca el să fi căpătat sămânţa de la un bărbat pentru a o transmite apoi unei femei. (De aceea sperma sa lăsa acea senzaţie atât de neplăcută în corpul femeii cu care avea contact: un frig glacial.)

Strategia amoroasă a incubilor variază după împrejurări ca, de altfel, şi înfăţişarea pe care o iau. Multe călugăriţe au avut parte de favorurile monştrilor comuti sau ale unor fauni familiari (prea familiari…). Amantul călugăriţei diabolice din Cordoba, Mada-lena de la Cruz, avea picioare de ţap. Cel mai adesea însă ei se deghizează în modul cel mai anodin: în juni primi, directori spirituali sau în confesori, muşte sau animale pretins inofensive. Lucrul acesta este mai uşor cu femeile măritate: incubii profita de întuneric pentru a se strecura în aşternutul patului conjugal în locul soţului. Călugărul Ernauld relatează în acest sens povestea unei femei nenorocite, obsedate de diavol.

„Această fiinţă lascivă a aprins în ea focul pasiunii; se întindea pe ea şi o trata ca pe o soţie după ce-şi punea una dintre mâini sub corpul ei şi cealaltă sub cap. Adulter invizibil; el venea noaptea, în timp ce femeia era culcată lângă soţul ei, care nu ştia nimic, şi se deda la desfrâu cu ea. Timp de şase ani acest rău a rămas ascuns şi nenorocita nu şi-a mărturisit ruşinea nimănui. Totuşi, în al şaptelea an, spectacolul crimelor sale adunate şi gândul la judecata lui Dumnezeu au speriat-o. Ea a mers la preoţi şi le-a mărturisit ruşinea ei. Apoi a plecat în pelerinaj şi i-a implorat pe sfinţi. Dar confesiunea, pelerinajele, rugăciunile nu au dat nici un rezultat. Demonul revenea în fiecare noapte şi era din ce în ce mai libertin. Crima a ajuns să fie cunoscută şi soţul s-aînfuriat…”

Trecând prin Nantes, Sfântul Bernard i-a dat femeii bastonul lui; acesta a alungat incubul.

„Când a venit duminica, sfântul a urcat în amvon şi, înainte de a predica, el le-a spus tuturor credincioşilor să ţină în mâini lumânări aprinse. Apoi, el a relatat fărădelegile nemaiauzite ale Diavolului; a aruncat anatema asupra spiritului lasciv care se dedase la murdării îngrozitoare împotriva naturii; întreaga asistenţă i s-a alăturat; în fine, el i-a ordonat, făcând uz de autoritatea Iui Hristos, să nu se mai apropie nici de această femeie, nici de alta. îndată ce lumânările sacramentale au fost stinse, puterea Diavolului a fost complet nimicită. Femeia s-a spovedit, apoi s-a împărtăşit, duşmanul nu a mai apărut niciodată şi s-a îndepărtat pentru totdeauna” (Vie de Saint Bernard, II, 34).

Femeia astfel fecundată dă naştere unor genii precum Platon, Anticrist, Merlin Vrăjitorul, Melusine şi Luther, dar şi unor debili mintali. Când aceştia din urmă nu mor de mici, ei sporesc numărul faunilor, „satirilor, pigmeilor, spiriduşilor şi gnomilor, ale căror pasiuni genezice şi patimă dezordonată umplu folclorul Occidentului” (Roland Villeneuve, Satana parmi nous).

Care este gandul tau?