Farmecul şi farmecul de taciturnitate

FARMEC

Un echivoc modifică ciudat sensul cuvântului. Farmecul se identifică cu rugăciunea conjuratorie la frontieră cu magia (albă). Admis în anumite limite (cu condiţia să nu conţină nimic fals sau suspect) de către Sfântul Tomad’Aquino şi de către Biserică, farmecul purtat ca amuletă trebuie să se rezume strict la semnul crucii şi la textele biblice. Maiîeus Maleficarum a codificat, de altfel, ortodoxia acestora în 1486. Formulele utilizate împotriva durerii de măsele („onasages”), a puricilor („och, och”) sau muşcăturii de câine („hax, pax, max”) erau considerate pur şi simplu ca ţinând de vrăjitorie, oricât de binefăcătoare şi inocente ar fi fost. Mai mult: s-a dovedit că, foarte curând, farmecul şi vraja au devenit sinonime. Atât de mult, încât a trebuit să recurgem la un termen nou pentru a desemna formula sau obiectul susceptibil să desfacă vraja: contre-charme (descântec).

FARMEC DE TACITURNITATE

Este puterea dată de Necuratul vrăjitorilor, bărbaţi şi femei, de a păstra tăcerea în prezenţa judecătorilor lor. Se credea că Diavolul le înnoda corzile vocale sau le îngheţa limba. Pentru a contracara acest farmec, în secolul al XIV-lea s-a preconizat dezbrăcarea şi tunderea completă a acuzaţilor, pentru că se credea că aceştia aveau droguri de taciturnitate pe care «le ascundeau în păr, astfel încât ei nu se confesau niciodată” (Henri Boguet, Discours execrable des sorciers).

Care este gandul tau?