Fantomele trianonului

Sub pana parapsihologilor, afirmaţia, după care percepţia extrasenzorială nu ţine seama de timp şi de spaţiu, a devenit comună. Care este exact situaţia acestor „călătorii”, a veracităţii lor? Incursiunile mediumilor în materia istorică se semnalează, în general, prin frivolitatea şi aspectul lor anecdotic… Revivescenţa trecutului de către subiect se conformează prea adesea la ceea ce este mai frivol în istoria evenimenţială pentru a mai avea sentimentul că se insinuează aici o cunoaştere veritabilă. Cu toate acestea, anumite mărturii rămân tulburătoare. Este cazul aventurii pe care au trăit-o, în acelaşi timp, două englezoaice şi în care Albert Einstein a văzut o ilustrare a fizicii moderne; aceasta nu înseamnă că el a crezut sau că şi-a pus problema de a crede, căci lui i s-a supus un caz care se încadra în preocupările sale teoretice, iar el a răspuns cu obişnuita-i curtoazie.

După Einstein, se ştie că, cu cât deplasarea se face cu viteză mare, cu atât timpul se alungeşte în durată, cu atât se dilată. Presupunând că se ajunge la viteza luminii, atunci el se opreşte. Mai mult: dacă ar fi posibil să se meargă şi mai repede, timpul s-ar inversa şi s-ar obţine imagini ale trecutului, s-ar trăi într-o epocă cu atât mai îndepărtată de a noastră cu cât am merge mai repede… Aceasta este consecinţa logică a paradoxului temporal al relativităţii. Totuşi, concret, la nivelul macrofizicii în care evoluăm, călătoriile în timp devin foarte improbabile, indiferent de teoria (relativistă sau cuantică) pe care s-ar funda. Şi atunci, la ce să raportăm evenimentele pe care Miss Moberly şi Miss Jourdain le-au trăit la 10 august 1901, după-amiaza, şi care s-ar fi produs la sfârşitul secolului al XVIII-lea?

În acea zi, cele două domnişoare, turistele noastre, se aflau în faţa Palatului Versailles, pe care nu l-au vizitat niciodată. Chiar dacă ele sunt cadre didactice, nu sunt istorici: Miss Moberly conduce colegiul Hugh, la Oxford, iar tânăra sa colegă, un pension de fete la Watford. Ele au numai noţiuni foarte vagi de istorie a Franţei. Ieşind din palat, ale cărui săli le-au străbătut, cele două domnişoare se simt puţin cam obosite. Dar, ca nişte turiste conştiincioase ce sunt, ele nu vor să părăsească Versailles-ul fără să se fi plimbat prin parc şi să fi văzut măcar puţin Micul şi Marele Trianon. În acea sâmbătă nu este aglomeraţie la Versailles – nu e nicio sărbătoare în perspectivă, nici fântâni arteziene, nici bal mascat. Vizitatorii sunt destul de rari, paznicii, la fel. În disperare de cauză, Miss Moberly şi Miss Jourdain cred în planul pe care şi-l făcuseră. Ele urmează itinerarul indicat care, de la Curtea de Marmură, duce la parcul ce înconjoară bazinul Latonei, prin dreapta. Ajunse la Bazinul lui Apolo, ele lasă în stânga Marele Canal, o iau pe Aleea Reginei, traversează Aleea celor Două Trianonuri… Din această clipă, lucrurile se petrec ca în vis, atât de mult totul, chiar şi cele mai mici amănunte, îmbracă un aspect rigid şi riguros. Deodată le apar în faţă doi bărbaţi îmbrăcaţi cu haine gri-verzi şi cu tricorn. Ele i-au întrebat de drumul pe care se ajunge la Micul Trianon… „Drept înainte”, le răspund pe un ton puţin amabil cele două personaje, pe care ele le iau mai întâi drept paznici. Dar, ceva mai târziu, aproape de pragul unei case, ele zăresc o femeie şi o fată cu părul şaten, îmbrăcate şi ele anacronic, apoi, lângă un chioşc cu aspect bizar, un bărbat înfăşurat într-o mantie neagră. Acesta poartă o pălărie cu borurile largi, iar pe chip are urme de vărsat. Deşi pe moment nu lasă să se vadă nimic, cele două domnişoare sunt foarte descumpănite. Iar surprizele nu s-au terminat…

Ele aud un zgomot de paşi în urma lor. Se întorc. Bărbatul, grăbit, le depăşeşte exclamând: „Doamnelor, este interzis să treceţi pe aici!” Şi, înainte de a dispărea, arată cu un gest vag o direcţie incertă: „Pe aici… Căutaţi casa!” Cuvinte de neînţeles. Paşii săi au răsunat straniu încă o clipă. Miss Moberly şi Miss Jourdain îşi continuă drumul, trec peste un pârâu, de-a lungul unei pajişti, pe lângă o casă. Pe terasă, o femeie desenează. Ea poartă o pălărie albă şi un şal verde-deschis pe umeri. Un sentiment nedefinit o împiedică pe Miss Jourdain să-i vorbească. Se felicită în sinea ei, când o vede pe colega ei că procedează la fel. Va afla mai târziu că doar ea a văzut-o pe acea doamnă. Cât despre tânărul care se oferă, la puţin după aceasta, să le conducă, îmbrăcat şi el după moda de la sfârşitul Vechiului Regim, el este văzut de amândouă. De altfel, el pune capăt „călătoriei”, conducându-le spre o poartă care le desparte de Aleea celor Două Trianonuri, pe care cele două domnişoare au străbătut-o cu mai puţin de o oră în urmă…

Şi totul recapătă viaţă şi culoare. Ele se trezesc în prezentul lor, în 1901, în mijlocul unui grup de turişti, care sporovăiesc veseli. Miss Moberly şi Miss Jourdain nu schimbă imediat impresii asupra ciudatei aventuri pe care o trăiseră. Sistemul lor de valori, care le impune să respecte strict convenienţele, le împiedică s-o facă. Atunci însă când bănuiesc că au fost martorele aceloraşi scene, cu unele deosebiri de detaliu, ele cad de acord să le pună pe hârtie, fiecare separat. Şi totuşi, aceasta nu înlătură tulburarea provocată de această oră petrecută în împrejurimile Trianonului, pe care ele continuă să o resimtă. Dimpotrivă. Motiv pentru care se hotărăsc să facă unele verificări. Mai întâi, la faţa locului: Miss Jourdain se duce singură la Versailles, la 2 ianuarie 1902. Cu toate că n-a urmat acelaşi traseu ca în luna august a anului precedent, ea simte în apropierea cătunului aceeaşi angoasă şi acelaşi sentiment brusc de a fi transportată „altundeva”; fiinţe invizibile o ating cu hainele lor mătăsoase; ea vede distinct tăietori de lemne din alte vremuri care îşi pun pe spinare legătura. În iulie 1904, cele două englezoaice revin la faţa locului, refac acelaşi drum ca în 1901, dar nu recunosc nici unul din elementele peisajului pe care l-au văzut atunci. Totuşi, li se spune că de atunci nu s-a schimbat nimic.

<< Partea 2 >>

Etichete:

Care este gandul tau?