Dracula şi mitul vampirului

De la Dracula încoace, faimosul roman al lui Brahm Stoker, se ştie ce este un vampir: un mort care iese din mormântul său noaptea, ca să vină să-i chinuie pe cei vii, să le sugă sângele la gât şi să-i omoare, pentru ca, la rândul lor, să devină vampiri.

Unul dintre mijloacele cele mai cunoscute pentru a-l determina să înceteze aceste excursii nocturne este acela de a-i înfige cu putere un ţăruş în inimă… Dar se mai poate şi să-i tragi un glonţ de argint, gravat cu o cruce în cap, să-i tai gâtul, să-l tai în bucăţi pe care trebuie să ai grijă să le arzi.

Te aperi de relele provocate de el purtând flori de usturoi (şi nu căţei, cum ne-a făcut cinematograful să credem), crucifixuri de lemn, potcoave de cai, mestecând puţin pământ de pe mormântul lui sau lingând puţin din sângele pe care el l-a supt — toate sunt remedii homeopatice cu eficacitate verificată!

Singura urmă pe care o lasă pe victimă este o mică pată roşie sau albăstruie în jurul gâtului, pe vena jugulară, pată destul de asemănătoare cu muşcătura lipitorii. El nu respectă nimic şi pe nimeni: nici pe apropiaţi, nici pe duşmani. Se poate crede că originea personajului imaginar ţine de observaţiile făcute asupra anumitor lilieci din America tropicală: aproximativ 70 de centimetri anvergură, în general insectivore, dar dacă se iveşte ocazia, muşcă mamifere adormite şi le sug o anumită cantitate de sânge.

Mai probantă este ipoteza conform căreia credinţa în vampiri se datorează faptului că, uneori, în trecut, au fost înhumaţi prea repede pretinşi defuncţi, care se aflau, de fapt, în stare de moarte aparentă: catalepsie, letargie, comă, de exemplu, şi care „revenind la viaţă” păreau nişte morţi vii.

Tema vampirismului s-a instalat foarte repede în istorie. Nu e de mirare, căci cultul asociat morţii, secului, sângelui, joacă un rol preeminent în toate mitologiile. Oamenii s-au temut întotdeauna de mânia defuncţilor care ar reveni la viaţă pentru a se răzbuna sau a cere ceea ce li se cuvine.

Panteonul asirian ascundea demoni care sugeau sânge, îngrozitorul Lilith, bunăoară. Grecii îi bănuiau pe morţii din Infern că vor să „pompeze” fluidul vital al celor vii. La Roma erau condamnate relele făcute de lamii care, printre alte ticăloşii, devorau fetuşi. (Setea de sânge sau de carne proaspătă trimite la secualizarea „dorinţei de moarte” dragă lui Freud!)

Veniţi din păgânism, demonii incubi (masculi) şi sucubi (femele) se distrau de minune, cu voia părinţilor Bisericii… Mai aproape de noi, în Valahia secolului al XV-lea, aflată sub dominaţie otomană, trăia un voievod (prinţ) cunoscut sub numele de Vlad Dracul — dracul însemnând „dragon” în limba ţării respective. Or, dragonul era emblema prinţului.

Atunci când s-a născut un moştenitor, în 1430, acesta a primit titlul de Dracula („fiul dragonului”). Cel care se va sui pe tron sub numele de Vlad al IV-lea Dracula a avut o copilărie grea. A asistat la uciderea tatălui său şi la supliciul fratelui său mai mare, îngropat de viu. El însuşi a fost închis de turci într-o fortăreaţă.

După eliberare, a luptat împotriva invadatorului pentru independenţa celor trei provincii româneşti: Valahia (ţara sa), dar şi Moldova şi Transilvania. S-a dovedit un temut şi deosebit de viteaz conducător militar. În ciuda eroismului său, a fost învins în 1462 şi s-a refugiat în Ungaria, unde a fost închis, din raţiuni politice, până în 1473.

În timpul domniei sale relativ scurte (vreo zece ani), el a ars, a jupuit de vii sau a tras în ţeapă între 50 000 şi 100 000 de opozanţi, atât români, cât şi turci. Trasul în ţeapă a fost metoda lui preferată de condamnare la moarte. A practicat un sadism rafinat: cerea să se ungă cu grăsime şi să se tocească ţeapa, pentru ca suferinţele condamnatului să dureze cât mai mult.

Atunci când emisarii turci nu s-au descoperit în faţa lui, a dat ordin ca fesurile să le fie bătute cu cuie în craniu! Altădată, promiţându-le un ospăţ, a închis într-o sală imensă un mare număr de săraci şi schilozi şi le-a dat foc. Dar vampir, cum va intra el în legendă, îl va face mai ales cinematograful (Dracula, T. Browning, 1931; Dracula, T. Fisher, 1958; The Satanic Rites of Dracula, A. Gilson, 1973 etc).

Fapt curios: în 1931, când i se va deschide mormântul, acesta va fi găsit gol.Vampir în felul ei, unguroaica Elisabeta Bathory, supranumită „contesa sângeroasă”, poruncea, se spune, să fie ucise sute de femei pentru a le bea sângele şi pentru a se scălda în el. Nu găsea o soluţie mai bună pentru a-şi feri frumuseţea de ravagiile timpului…

Cât despre Ludovic al XI-lea şi papa Inocenţiu al VIII-lea, care au făcut băi de sânge, ei vedeau în aceasta forţa indispensabilă misiunii lor. Cazul lui Gilles de Rais (1404-1440) este puţin diferit: satanist confirmat, el bea, din când în când, sângele copiilor pe care îi sacrifica după ce mai întâi îi sodomiza.

Lui Crowley îi plăcea cel mai mult să muşte de gât femeile pe care le îmbrăţişa… Dar în jurul lui 1730, vampirismul a căpătat semnificaţia lui modernă. Plecând din Grecia, o adevărată epidemie invadează Europa Centrală, Turcia, chiar şi Lorena. Profanarea mormintelor devine aici o modă.

De frică, lumea dezgroapă cadavrele, le trage în ţeapă şi le arde. Această practică bizară găseşte ecouri diverse la benedictinul Dom Augustin Calmet, Voltaire (Dictionnaire philosophique, 1764) şi chiar la Rousseau.

„Dacă a existat vreodată în lume o istorie garantată si dovedită, scrie el ironic, atunci aceasta este aceea a vampirilor. Nimic nu-i lipseşte: rapoarte oficiale, mărturii ale unor persoane de încredere: chirurgi, preoţi, judecători. Evidenţa este completă.”

În 1741, această epidemie încetează la fel de brusc pe cât începuse; dar ea a marcat, pentru multă vreme, în moduri diferite, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la sfârşitul celui de-al XIX-lea, mulţi oameni de litere care şi-au găsit inspiraţia aici: Birger, cu Lenore (1773); Sade, cu Juliette (1797); Goethe, cu Logodna din Corint (1797); Southey, cu Thabala distrugătorul (1801); Byron, cu Giamour (1813) şi Vampirul (1819); Mary Shelley, cu Frankenstein (1818); Theophile Gautier, cu Moarta îndrăgostită (1826); Baudelaire, cu „Vampirul” (1855) din Florile răului.

Fără să-i uităm pe Lewis, Nodier, Polidori, Hugo, Merimee şi, mai ales, Brahm Stoker cu romanul său Dracula (1897). Tema este din belşug ilustrată în secolul XX în special de către Montague Summers, Prest etc. S-a ajuns chiar să facă, s-a spus, o carieră strălucită în benzi desenate şi cinematografie: bunăoară, în registrul deriziunii, Balul vampirilor de Polanski.

În vreme ce are o prezenţă modestă în pictură, cu Edvar Munch (Vampirul). Fascinează mulţimile într-o asemenea măsură, încât ucigaşul sângeros Peter Kirten a fost poreclit „Vampirul din Dusseldorf”… Care este statutul vampirului? Cum poate să devină vampir? Este, cu siguranţă, mort, dar este un mort care trăieşte ca un parazit.

Montague Summers îl consideră, pe bună dreptate, o anomalie, un „androgin în lumea stafiilor”, „un paria printre monştri”.

„În general slab, foarte păros şi cu dinţi ascuţiţi” (Julien Tondriau şi Roland Villeneuve), în stare de repaus, vampirul, „o dată ce s-a săturat, devine gras de plesneşte, iar sângele victimelor îi iese pe gură, pe nas şi pe urechi”.

În numeroase folcloruri, se înrudeşte cu vârcolacii, cu posedaţii. Vrăjitorii, excomunicaţii, cei care s-au sinucis riscă să devină vampiri, precum şi cei care au fost muşcaţi de vampiri… Desigur, există în toate acestea o doză mare de necrofilie şi, mai mult, o oarecare propensiune pentru canibalism.

Totul se petrece ca şi cum, pe de o parte, fiecare dintre noi ar avea prezentă în măruntaie frica de a nu fi îngropat de viu şi, pe de altă parte, teama ca, strecurându-se în inima noastră, celălalt (iubitul/a) să nu ne exploateze şi să nu ne stoarcă de energie.

Etichete:,

Sunt 5 de ganduri pentru "Dracula şi mitul vampirului"

  1. Bogdan Cristescu Marius
    1. Bogdan Cristescu sara
  2. Bogdan Cristescu sara

Care este gandul tau?