Despre clarviziune

Chiar dacă nu ţinem cont de cazul particular care este precogniţia, se ridică numeroase întrebări în legătură cu clarviziunea, cu definiţia ei în raport cu transmisia gândirii. Metagnomia (sau paragnozia, dacă vrem să evităm prefixul meta, suspect din mai multe motive) nu ar ţine ea, la urma urmelor, de telepatie, a cărei manifestare particulară ar fi? Dar se pare că sunt cazuri în care e mai nimerit să lăsăm la o parte această ipoteză…

Cine adera mai puţin la doctrinele spiritiste sau la credinţa în supravieţuirea spiritului după moarte (ceea ce suprimă, dintr-o dată, orice problemă, de vreme ce este presupusă posibila comunicarea intelectuală între cele două „lumi”) va admite că este vorba de clarviziune pură atunci când nicio fiinţă umană vie n-a putut să fie spectatorul faptelor „percepute” de către un subiect sau cunoscute de el. Natura fenomenului, chiar când este circumscris în acest mod, rămâne de definit; şi a fost definită filozofic în două feluri distincte sau conform a două curente de gândire. Unii, pe care îi vom numi din comoditate mentalişti, susţin că percepţia „psi” este lipsită de orice suport material (de genul „radiaţiilor”) şi că e inutil să vrem să punem în evidenţă, la subiectele paranormale, un substrat fiziologic cu vreo valoare explicativă; asta pentru că percepţia extrasenzorială (cum e numită de la Rhine încoace) nu este supusă legilor lumii fizice şi vii, studiate de ştiinţele pozitive.

Este motivul pentru care şcoala americană, logică în acest sens cu ea însăşi, împărtăşeşte metoda, cea mai potrivită după ea, să demonstreze existenţa acestei facultăţi, în imposibilitatea în care crede că se găseşte de a pune în lumină geneza neuro-fiziologică: este metoda statistică, care nu înregistrează decât efecte cantitative. Fără a nega preeminenţa spiritului asupra materiei (fiindcă majoritatea rămân spiritualişti), ceilalţi estimează că fenomenele paranormale au, fără nicio îndoială, o geneză fizică şi/sau fiziologică — care va trebui să fie descoperită urmând protocoalele ştiinţifice în vigoare în alte discipline. Or, psihometria sau divinaţia, plecând de la un obiect ne-ar face să credem că lucrurile posedă un fel de memorie ascunsă.

Asemenea vechilor magnetizori discipoli ai lui F.A. Mesmer şi hipnologilor contemporani, ca Bernheim şi Charcot, numeroşi psihişti au crezut acest lucru; ei induceau în subiecţii lor somnambuli o stare de conştiinţă bună, după ei, pentru sesizarea acestei acumulări de informaţii în lucruri, pe care ei le identificau cu un fenomen de remanenţă, bine cunoscut în fizică. După cum se ştie, magnetizarea unui corp feromagnetic nu este niciodată în întregime determinată de valoarea actuală a câmpului magnetic, iar remanenţa — sau histerezis — constă în persistenţa parţială, în anumite condiţii, a unor influenţe anterioare.

Astăzi pare sigur că, aşa cum nu există în obiectele încredinţate sagacităţii ghicitorilor elemente susceptibile să semene cu efluvii sau cu unde, nu există, pentru a le corespunde, nici receptori senzoriali în corpul omenesc. Lucrările lui Reichenbach, Albert de Rochas s.a., ce urmăresc să demonstreze realitatea materială a unui fluid sau a unei vibraţii oarecare (od, eter etc), sunt pur şi simplu inacceptabile.

Care este gandul tau?