Cum să înving frica de intalniri – ce si cum sa fac?

Întâlnirile, mai ales când trebuie să o iei de la început, pot fi un lucru destul de descurajator. Frica de intalniri poate fi depășită dacă puneti în prim plan aspectele pozitive și nu pe cele negative, și dacă rămâneti pe poziție, fără să fiti dezamăgiți de anumite aspecte.

Găsiți-vă încrederea în propria persoană

Orice persoană este bună la ceva. Punctele dumneavoastră forte care sunt? În cazul în care vă ajută, ca să vă reamintiți, făceți o listă și păstrați-o. Concentrați-vă pe calitățile pe care le dețineți, fără a vă gândi la ceea ce vă lipsește, eliminând astfel orice urmă de nesiguranță.

Poate că sunteți un bucătar nu prea priceput, dar sunteți un mare scriitor sau un bun afacerist. Poate că sunteți o bucătărească de excepție, poate vă place să pictați, să aveți propria grădină și așa mai departe. Cu siguranță aveți una sau mai multe pasiuni, aveți ceva de care să vă legați, care să vă dea încredere. Increderea va va ajuta sa scapati de frica de intalniri. Focusati-va pe ceea ce aveti de oferit!

Intrați în contact cu oamenii care împărtășesc aceleași interese, care au pasiuni comune și comunicați subiecte cât mai diverse pentru a vă descoperi atât pe dumneavoastră cât și pe ceilalți. Găsiți oportunitățile potrivite de a vă întâlni și de a vă angaja într-o conversație despre un subiect comun, cum ar fi evenimentul sau locul în care sunteți, despre cărți, autori, muzică, etc.

Încetați cu scuzele pentru a scapa de frica de intalniri

Atunci când oamenii afirmă că nu au timp, este posibil să nu fie adevărat. Doar că nu și-au stabilit prioritățile. Făceți-vă timp pentru o întâlnire, chiar dacă va fi o singură întâlnire și atât. Făceți-vă timp să ieșiți cu prietenii dumneavoastră, aceasta fiind o modalitate de a întâlni oameni. Găsiți-vă curajul să acceptați și întâlniri oarbe stabilite de prieteni, aveți doar de câștigat. Vă puteți amuza teribil la astfel de întâlniri, dacă faceți cum am spus în primul paragraf, adică dacă vedeți doar lucrurile plăcute.

Întâlnirile de grup

Întâlnirile în grup ar putea atenua urmele de stress și frica de intalniri. Sugerați prietenilor o activitate de grup, cum ar fi un grătar, bowling, o ieșire la piscină, și invitați la aceste ieșiri și persoana care vă interesează. O dată ce vă simțiți mai confortabil, intrați în discuție cu acea persoană.

Acest articol a fost actualizat recent pe

5 aprilie 2023

de către

Jorjette C

cu tematica De la suflet la suflet

Articol etichetat cu:
Frica

Despre autor

Jorjette C

Încearcă să trăiască o viață simplă și liniștită, în echilibru cu Sinele și cu natura. Mare iubitoare de plante, încearcă să petreacă cât mai mult timp printre ele. Iubește să meargă desculță prin iarbă, să se bucure de soare și de toate darurile naturii. În timpul liber incearcă să administreze Blogul Lui Jorjette, cu drag și dedicare.

Ți-a plăcut?
Spune tuturor!

Păreri și impresii:

31 de răspunsuri la „Cum să înving frica de intalniri – ce si cum sa fac?”

Laurentiu

6 februarie 2011

😥

Răspunde
Florin Morosan

6 februarie 2011

@Cristescu Bogdan: În curând fac 23 de ani şi am pupat-o pe mama o singură dată, pe faţă, normal. O singură dată în 23 de ani, iar te iubesc, cum aud o mulţime de copii că le zic părinţilor lor, nu i-am zis niciodată.

Răspunde
1. Cristescu Bogdan
  
  6 februarie 2011
  
  Eu am 25 şi de 2 ani mi-am schimbat atitudinea asta. Îi spun mamei că o iubesc şi o pup cel mai mare drag când o văd. Îmi amintesc că prima dată când am avut curaj să îi spun, s-a uitat lung la mine şi nu înţelegea ce fac. A trebuit să treacă timp să ne obişnuim amândoi, dar nici nu am deschis subiectul, doar am făcut, adică fapte. Pur şi simplu într-o zi m-am dus la ea şi i-am spus că o iubesc, am strâns-o în braţe şi am pupat-o pe obraji. Am stat îmbrăţişaţi cât am putut de mult. Am făcut asta şi a doua oare, şi tot aşa, până când nu mi s-a mai părut ciudat şi până când nu am mai simţit o reticienţă. Îmi iubesc mama şi dacă în trecut o invinuiam pentru ceea ce nu am reuşit să fac în copilărie, acum mă bucur că m-a crescut aşa cum a putut ea. Eu cel de acum am fericirea în jurul meu, am oameni frumoşi în jurul meu. Dacă era să fie altfel în copilărie, acum nu eram aici!
  
  Nici cu tine acum nu vorbeam dacă visele din copilărie mi se îndeplineau pocnind din deget. Dacă mama mea mă lăsa să mă duc la liceul de artă cum doream eu şi nu la liceul de mecanică auto, acum eu nu îţi spuneam să te duci la mama ta şi să îi spui că o iubeşti! Şi câte altele nu se mai întâmplau!
  
  Răspunde
2. Jorjette
  
  6 februarie 2011
  
  E puțin dificil pentru că nici părinții noștrii la rândul lor nu au avut de unde să învețe să-și manifeste sentimentele față de noi. La rândul lor au avut părinți mai “distanți”, care i-au iubit, dar care nu au știut să le spună sau să le arate. De asta este pentru noi o provocare, să reușim să trecem peste această barieră care se află între părinți și copii de generații, să-i iubim și să-i acceptăm așa cum sunt ei, fără a da vina pe ei, fără a-i evita, fără … E o barieră destul de înaltă și este greu de trecut peste ea, dar trecerea ne ajută pe noi să vedem altfel lucrurile, să privim viața, relațiile și pe ceilalți oameni în alt mod. E greu, dar merită!
  
  Răspunde
Laurentiu

6 februarie 2011

zice unu’: “Eram prea “fustangiu” ca să spun aşa. Săream din relaţie în relaţie, la toate fetele”

…. 🙄 ….ai da’o drak….

@Florin si @Bogdan
OEDIPIÁN, -Ă [E-DI-] adj. referitor la Oedip. ◊ complex oedipian = atașament sexual la copii față de părintele de sex opus și aversiunea față de celălalt. (< fr. oedipien)
INCÉST, incesturi, s. n. Legătură sexuală, oprită de legile juridice și morale, între părinți și copii sau între frați și surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.

Răspunde
1. Cristescu Bogdan
  
  6 februarie 2011
  
  O dai la extreme. Nu e vorba despre complexul lui Oedip. Deja acesta sună prea brutal şi prea personal (dar nu faţă de mine sau Florin). Eu vorbeam despre legătura ce se stabileşte între mamă şi fiul ei, uneori cum e şi în cazul meu, rolul pe care l-am avut alături de mama mea nu era unul de fiu ci mai degrabă de partener de viaţă, asta pentru că tatăl meu nu a fost alături de ea (au divorţat de mulţi ani).
  
  Răspunde
Florin Morosan

6 februarie 2011

Da, sunt apropiat de mama mea, însă nu atât de apropiat încât să îi spun totul, în sensul să vorbim chiar orice… Vorbim lucruri normale, ne sfătuim.

Răspunde
1. Cristescu Bogdan
  
  6 februarie 2011
  
  @Florin, apropo de spus orice mamei. În aceeaşi situaţie mă aflam şi eu (poate încă mă aflu), consider că nu am cum să îi spun unele lucruri. Ceea ce îmi atrage un semnal de alarmă este faptul că cei care eu îi consider mai în regulă la punctul relatii cu femeile, decât mine, au o altfel de comunicare cu mamele lor. Până acum ceva timp îmi era foarte greu să îi spun mamei mele că o iubesc. Nu că nu aş iubi-o, dar nu-mi venea să îi spun, trăiam o chestie în mine care îmi spunea într-un fel “dar sunt fiul ei, oricum o iubesc şi ea trebuie să ştie asta, de ce să-i mai şi spun”. Şi apropo de asta, am mai descoperit de curând un aspect al relaţiei mele cu mama raportându-mă la cei din jurul meu, ca şi exemplu. Foarte mulţi îşi sărută membrii familiei pe gură, pe mamă, pe tată, pe bunici (chiar şi Jorjette se comportă astfel cu părinţii şi bunicii ei), ori eu nu pot să-mi închipui cum pot să fac aşa ceva cu mama mea. Mă simt jenat deşi e vorba despre un pupat părintesc, despre un contact deloc cu conotaţii sexuale. Nu am făcut-o niciodată şi nici nu cred că o voi face. Şi mi-am dat seama de ce e aşa. Alţii au primit acest comportament de mici, la mine, din cauză că mama a avut probleme emoţionale după despărţirea de taicămiu, s-au modificat absolut comportamentele ce ţin de împărtăşirea sentimentelor. De fapt din cauza preocupării ei pentru a mă creşte, practic a omis să-mi mai arate afecţiunea de mamă astfel descrisă. Mi-a oferit în mare parte, altceva, o combinaţie între prietenie, mamă protectoare şi partener de viaţă, cerându-mi de multe ori să fiu alături de ea în momente dificile din viaţă (îmi ceruse o dată părerea dacă să facă sau nu un credit la bancă, comunicare care nu se face între mamă şi copil dacă e să se respecte rolurile în familie, dar gândirea familiei mele – nu doar a mamei – era atât de problematică încât mereu mie mi se spunea că acum eu sunt bărbatul în casă deşi aveam poate nici 7 ani).
  
  Laurenţiu, poate vii cu ceva mai inteligente atitudini!
  
  Răspunde
Cristescu Bogdan

6 februarie 2011

Florin, relaţia cu mama ta îţi spune ceva? Dacă te referi la întâlnirile cu fete, o bună parte din comportamentul tău faţă de ele are legătură cu relaţia ta cu mama ta. Desigur, cel mai probabil este faptul că eşti foarte apropiat de mama ta, dar la fel poate fi şi invers. Am auzit că dacă îţi echilibrezi relaţia cu mama ta, relaţia cu celelalte femei se schimbă.

Personal am avut un aspect asemănător în viaţa mea. Eram prea “fustangiu” ca să spun aşa. Săream din relaţie în relaţie, la toate fetele mă băgam în seamă, dar relatii serioase doar îmi doream, practic nu aveam. Până când mi-am schimbat relaţia cu mama mea. Sunt multe de spus, cum era înainte, cum e acum, dar am primit o schimbare radicală în mine prin asta.

Pot spun că relaţia cu mama mea m-a eliberat.

Răspunde
Florin Morosan

6 februarie 2011

@Jorjette: nu ştiu de ce reacţionez aşa, dar pur şi simplu nu ştiu ce să zic, abia de leg două cuvinte. Ştiu, sunt de-a dreptul penibil… Ce simt? Păi efectiv cam nimic, de parcă aş pluti, de parcă nu aş fi acolo…

Răspunde
Florin

5 februarie 2011

asta cu frica la intalniri poate fii foarte usor extrapolata la frica de interviurui, si multe alte frici care implica cunoasterea unei pers pentru primadata

Răspunde
1. Jorjette
  
  5 februarie 2011
  
  Așa este, cu cât socializăm mai mult, cu cât intrăm în contact cu mai multe persoane, cu cât avem mai multă încredere în noi înșine, cu atât mai mult scăpăm de frica de a ne manifesa în prezența celorlalți. Scăpăm de rușine, de frica de a fi criticați, de frica de a nu greși.
  
  Răspunde
Florin Morosan

5 februarie 2011

Eu mai bine nu merg la prima intalnire… as fi in stare doar sa stau si sa nu zic nimic ore bune. Zici ca sunt un papa lapte, recunosc cinstit. Dar pe parcurs ma dezghet si totul e ok. Acum depinde de fiecare.

Răspunde
1. Jorjette
  
  5 februarie 2011
  
  De ce reacționezi așa, adică nu vorbești? Ce simți în acele momente, adică dacă ai simțit ceva?
  Bineînțeles că depinde de fiecare, depinde de experiența fiecăruia, pentru că există momente în viață în care ne “blocăm” și nu mai dorim să repetăm momente ca cel în care am rămas blocați.
  
  Noi nu ne naștem cu aceste frici, le dobândim pe parcursul vieții. De asta depinde de fiecare…
  
  Răspunde
Laurentiu

5 februarie 2011

❓ ….. ❗ ….. 🙄 …. :I …. 😯 …. 😎 …. 😛 ….

SI EU TE IUBESC !

Răspunde
Mary

5 februarie 2011

cam toti avem sentimentul asta de frica la prima intalnire….pt ca ne este frica sa nu facem ceva gresit sau sa spunem ceva ce nu trebuie

Răspunde