Comisia canonică şi vindecările miraculoase

Totuşi, vindecările miraculoase de la Lourdes arată clar că organicul este larg deschis impulsurilor psihicului, mai ales când acesta este întru câtva dinamizat de un obiectiv de ordinul proiectului sau finalismului. Acesta ar explica faptul că anumite vindecări numite miraculoase ar fi funcţionale înainte de a fi organice? În Quand la medicine se fait, Robert Tocquet citează numeroase cazuri de vedere redobândită atunci când bolnavii, conduşi la Biroul de constatări medicale şi examinaţi cum se cuvine, nu sunt încă vindecaţi.

Doamna Bire, afectată în 1908 de o atrofie papilară dublă, este oarbă, iar cazul ei este disperat. Dar la Lourdes, în momentul în care trece pe lângă Sfântul Sacrament (împărtăşania), brusc vede; o oră mai târziu, ea este în stare să descifreze chiar şi micile caractere care i se dau de citit. Abia după o lună ambii ei ochi redevin normali.

Acelaşi scenariu pentru tânărul Gerard Baillie, afectat de la vârsta de doi ani şi câteva luni de corio-retinită bilaterală cu atrofierea nervilor optici. Or, contrar tuturor afirmaţiilor — căci oftalmologii cei mai reputaţi opinaseră că „el nu poate şi nu trebuie să vadă” -, acuitatea sa vizuală a devenit perfectă în urma unui pelerinaj la Lourdes, pe care copilul l-a făcut împreună cu mama sa. Doi ani mai târziu, el va fi din nou examinat: nu va mai prezenta corio-retinita bilaterală cu atrofie optică dublă care i se diagnosticase mai înainte. Fapt cu atât mai tulburător cu cât, după ştirea oftalmologilor, vindecarea unei astfel de afecţiuni nu a fost constatată niciodată…

„Există deci aici, conchide doctorul Leuret (pe atunci preşedintele Biroului medical din Lourdes), două evenimente consecutive şi la fel de extraordinare. Pe de o parte, un copil, care, timp de doi ani vede fără să poată vedea, pentru că toate organele sale vizuale erau distruse (el se găsea în situaţia unui aparat fotografic care ar face poze fără placă şi fără peliculă). Pe de altă parte, reconstituirea unei retine distruse şi a unui nerv atrofiat de doi ani.”

Totuşi – lucru neaşteptat -, vindecările doamnei Bire şi a lui Gerard Baillie nu au fost recunoscute de Comisia canonică, pentru care vindecarea fiziologică trebuie, între altele, să se supună următoarelor două criterii: instantaneitatea (sau cvasiinstantaneitatea) şi caracterul ei definitiv. Astfel că o boală, dacă ea evoluează favorabil, dar prea lent, nu face obiectul nici unei proceduri canonice. După cum nu va fi reţinută nicio vindecare parţială, cu recidive sau handicapuri consecutive, chiar dacă benigne…

Ceea ce explică de ce, dintre miile de vindecări care s-au produs la Lourdes din 1858 în 1994, doar 72 pot purta titlul de „miracol”. Aceste vindecări miraculoase sunt ele supranaturale? După cum aminteşte Robert Tocquet în lucrarea citată, există o regulă teologică perfect valabilă pretutindeni: ea prevede că nu trebuie să recurgem la cauza primă a tuturor lucrurilor, adică la Dumnezeu, acolo unde sunt suficiente cauzele secundare, adică determinările naturale (Non est recurrendum ad causam primam ubi sufficiant causae secunde).

Şi Robert Tocquet pune în evidenţă diferite cazuri de regenerare tisulară, bine cunoscute în biologie: dacă se taie în bucăţi un infuzor, fiecare parte din el este capabilă să producă un individ nou cu condiţia ca ea să conţină un nucleu; în anumite condiţii, variabile în funcţie de specie, restaurarea priveşte şi organe esenţiale, precum tubul digestiv, ficat, splină etc. – exemplul holoturiilor; „în ce priveşte clasa reptilelor, este bine cunoscut faptul că, la ele, coada autonomizată sau tăiată creşte din nou cu uşurinţă”.

„În general, totuşi, această facultate se epuizează treptat, pe măsură ce urcăm în seria ontologică, astfel încât ea devine aproape nulă în vârful scării zoologice adică la păsări şi mamifere.”

Dar şi aici nu este imposibil să reapară potenţialităţi latente pe care revoluţia le-ar fi ocultat, dar pe care specia le (re) actualizează, în urma unui şoc psihofiziologic. Celulele tinere, încă puţin diferenţiate – histocitele, mai ales -, a căror multipotenţialitate n-a dispărut totalmente la fiinţa omenească, „ar lucra” deci la restaurarea organelor puternic lezate, şi aceasta cu atât mai repede cu cât subiectul, considerat o entitate psihosomatică, ar amplifica, prin propria sa aşteptare, prin speranţa stimulată întru câtva de mulţimea care-l înconjoară, mai bine forţele sale…

Această explicaţie, care are meritul de a nu părăsi domeniul fiziologiei, este o ipoteză seducătoare. Dar Robert Tocquet este mai greu de urmat atunci când face din presupusa putere de regenerare o facultate „ideoplastică” susceptibilă să informeze în asemenea măsură lumea obiectivă, încât ar permite la fel de bine să explice ştiinţific cunoaşterea paranormală (retrocogniţie, clarviziune a prezentului, precogniţie) şi să explice formaţiunile ectoplastmice, teleportările şi alte fenomene psihocinetice.

Reprezentarea mentală „psi” nu ar fi deci doar premonitorie, funcţia ei nu s-ar limita la a face cunoscută starea viitoare a materiei, ci ar determina, pur şi simplu, această stare, ar comanda aici printr-o înlănţuire de tip cauză-efect. Dar nu este vorba decât de o ipoteză şi nu de o elucidare în toată regula. Vindecările inexplicabile la care a asistat (şi chiar a participat) preotul iezuit Eric de Rosny, misionar şi etnolog, într-o altă civilizaţie decât a noastră, ar fi posibil să ne ofere mai mult în această privinţă: observând anumiţi vindecători animişti africani, el a putut să-şi dea seama de modul, uneori foarte complex, în care ei procedau, ca urmare a unei iniţieri care îi făcea să vadă, cu o acuitate fără egal, reţeaua de relatii, de ură sau dragoste, în care bolnavul se afla inserat.

După cum spune el însuşi în Les Yeux de ma chevre, a preferat — din fidelitate faţă de Biserică sau din teama de a fi prins într-un angrenaj a cărui fatalitate este uneori moartea — să nu ducă iniţierea până la capăt. La rândul său, Jeanne Favret-Saada, în Les Mots, la mort, les sorts ca şi în Corps pour corps, a pus în evidenţă procesele care fac redutabil de eficace vrăjitoria la ţară.

În lucrarea colectivă Hauts Lieix (publicată de Editura Autrement în 1990), Francis Dupuy vede în faptul că locuitorii stepelor îşi venerează izvoarele fie că sunt, sau nu sunt patronate de un sfânt, tot atâtea practici locale destinate să îndepărteze angoasa lor în faţa bolii şi a morţii. Cât despre Lucie Desidera, ea descrie manipulările simbolice implicate de „granitula”, specifice corsicanilor din nord.

Ce sens să dăm acestui original ansamblu de ritualuri? Desenând pe sol diverse figuri geometrice, dansatorii-mergători vor să îndepărteze Haosul? Vizitele procesionale, competiţiile poetice nu au ele oare o funcţie catartică? Ceremoniile nu urmăresc să cimenteze comunitatea? În realitate, „granitula” difuzează încărcătura sa simbolică în diferite direcţii, fără să se poată spune că ea privilegiază vreuna.

Se cuvine, totuşi, să fim prudenţi. S-au întocmit studii statistice referitoare la miracolele de la Lourdes. S-ar părea că lumea nu se vindecă nici mai mult nici mai puţin la Lourdes decât la Landerneau sau la Montaillou. Focalizând atenţia asupra Grotei, se constată, evident, vindecări inexplicabile, care nu se produc în altă parte, în lipsa unei contabilităţi stricte. Totuşi, vindecările paranormale nu ar fi mai numeroase aici decât în altă parte. Dar acest studiu statistic a fost iniţiat cu singurul scop de a nega vindecărilor de la Lourdes caracterul lor spiritual de către oamenii de ştiinţă riguros raţionalişti.

<< Partea 1 >>

Care este gandul tau?