Caii minune – Hans, Muhamed, Zarif şi Hanschen

La Elberfeld, în Germania, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, un bogat amator de cai, Wilhelm von Osten, îşi petrece cea mai mare parte a timpului în manej. Pasiunea sa pentru dresaj este atât de mare, încât, probabil influenţat de ceea ce a văzut pe la circuri, ajunge să dorească să le înveţe pe anumite animale aritmetica… Reuşeşte. Cel puţin aşa are impresia. Şi totul îl face să creadă că impresia sa este întemeiată.

Dintre caii lui Wilhelm von Osten, unul se dovedeşte a fi uluitor: armăsarul Hans. În faţa lui se instalează un şevalet pe care stăpânul său scrie un număr: animalul îl „traduce” bătând zecile cu copita dreaptă şi unităţile cu cea stângă. Dar ceea ce uimeşte şi mai mult este că, în curând, Hans nu se mai mulţumeşte doar să „citească” cifrele; el începe să efectueze şi operaţii… E drept, erau adunări elementare, de tipul 20 + 13 = 33. Oricum, performanţa depăşea cu mult capacităţile intelectuale ale unui bidiviu; dacă iubitorii de cai pun accentul pe memoria lor, pe uşurinţa cu care pot fi dresaţi, ei sunt departe de a le recunoaşte o oarecare superioritate faţă de celelalte animale în ceea ce priveşte lumea abstractului şi a simbolului.

Hans era o fiinţă de excepţie? Afacerea a făcut atâta vâlvă, încât a ajuns la urechile lui Wilhelm al II-lea, care a numit o comisie însărcinată să dezlege misterul. Aceasta a căzut de acord că armăsarul se lasă ghidat de micromimicile, imperceptibile pentru om, dar nu şi pentru animal, pe care le producea asistenta când bătea numărul de lovituri corespunzător rezultatului. De ciudă — sau pentru că i se propusese o sumă frumuşică – Wilhelm von Osten a vândut calul lui Karl Krall, un farmacist, care se număra printre admiratorii pătimaşi ai fenomenului.

Krall a continuat instruirea lui Hans şi a dresat în acelaşi fel alţi trei cai: Muhamed, Zarif şi Hanschen, care, după câteva luni, deveniseră celebri prin extragerea rădăcinii pătrate… şi prin silabisirea numelor vizitatorilor. Autorul cărţii La vie des abeilles, Maurice Maeterlinck, pleacă să examineze animalele-fenomen. După ce a pronunţat de mai multe ori numele poetului în faţa lui Muhamed, Krall a cerut calului să-l silabisească după codul învăţat; Muhamed s-a executat, deşi foarte aproximativ, pentru că de la animal s-au obţinut doar literele M, A, R, L, K. Dar cum pretenţiile nu erau mari, experienţa a fost socotită mai mult decât satisfăcătoare, şi Maeterlinck a plecat cu confirmarea viziunii sale asupra lucrurilor.

În pofida tuturor, el a rămas convins că a fost martorul acestei forţe spirituale în care el credea şi care îşi bătea joc de materie, ignora timpul şi spatiul, sfida toate legile cunoscute ale ştiinţelor. Pentru a-şi întări mai mult poziţia, el a evocat chiar, în a doua parte a L’Hâte inconnu (1917), precedente faimoase şi autoritatea lui Tertullian… Într-adevăr, Tertullian menţioneaza în De anima niste capellas divinatores sau „capre ghicitoare” care, ca şi caii din Elberfeld, se exprimau bătând cu picioarele în pământ, după un alfabet stabilit.

„Aceasta, avea să scrie el în L’Hâte inconnu, poate să fie considerată ca una dintre cele mai stranii minuni, una dintre cele mai stupefiante revelaţii care au avut loc de când omul trăieşte pe pământ.” Cu asemenea avocaţi, renumele cailor-minune s-a întins ca o dâră de praf prin toată Europa cugetătoare. Printre alte somităţi ale ştiinţei, psihologul elveţian Edouard Claparede a mers la faţa locului şi l-a supus pe Muhamed, cel mai dotat dintre cei patru bidivii ai noştri, la diferite probe de aritmetică. Astfel, el i-a cerut, prin intermediul tablei negre puse pe şevalet, să dea rezultatul lui A/36 x V49. După ce a fost mustrat de stăpânul său pentru că a dat un răspuns eronat, calul a bătut de patru ori cu copita dreaptă şi de două ori cu cea stângă: 42. Era raspunsul corect.

În raportul pe care l-a redactat puţin după aceea, Claparede a exclus existenţa oricărei fraude conştiente din partea fericitului proprietar. Prin aceasta, poate, el nu se înşela, cu toate că n-ar fi făcut aceeaşi afirmaţie dacă ar fi trebuit să se pronunţe asupra numeroşilor emuli ai lui Krall şi ai lui Muhamed, care, în curând, aveau să facă şcoală… Într-adevăr, caii din Elberfeld vor avea concurenţi serioşi: ciudata epizootie, care a traversat Atlanticul, a avut o astfel de evoluţie neaşteptată, încât o iapă ajunsese să înţeleagă chineza! O dată înlăturată bănuiala de înşelătorie grosolană, Claparede a exclus şi orice formă de comunicare între Muhamed şi crescătorul său care n-ar fi recurs la medierea obligatorie a simţurilor; în fine, el nu credea că un cal, chiar „instruit”, ar fi putut să realizeze asemenea performanţe. Cum el avusese grijă să facă procentajul răspunsurilor exacte – mai era mult până când animalul „să pice” pe răspunsul bun de fiecare dată -, el a descoperit repede un paradox. Din o sută de întrebări uşoare, Muhamed nu dădea mai mult de şapte răspunsuri corecte, în vreme ce media urca la treisprezece când întrebările erau mai grele.

Claparede era sigur că în aceasta era cheia enigmei. Caii-minune se lăsau oare ghidaţi de micromimicile spectatorilor, precum afirmase categoric comisia numită de Wilhelm al II-lea? Cei care optaseră pentru fenomenul supranormal au găsit explicaţia simplistă şi, mai ales, prea naturală. Ei s-au gândit atunci să facă întuneric în boxa lui Muhamed, după ce i-au dat să „citească” enunţul problemei; surplus de precauţie, care, după ei, trebuia să anunţe sfârşitul oricăror tentative reducţioniste… Procedura adoptată a părut să le dea dreptate. Procentajul răspunsurilor corecte date de Muhamed nu varia deloc dacă el vedea sau nu asistenta. Pus la curent cu această întâmplare, Henri Pieron, care găsise de-a dreptul revelator paradoxul pus în evidenţă de Claparede, a intrat la rândul său în arenă.

Poziţia lui era clară: după el, Muhamed nu calcula; el se ghida după modificările respiraţiei spectatorilor, perceptibile pentru animal, care avea auzul fin… Când un fapt îţi atrage atenţia, ai într-adevăr tendinţa să-ţi ţii respiraţia. Aşa făceau involuntar şi spectatorii, mai ales atunci când operaţiile deveneau mai dificile. Pieron i-a propus lui Krall să probeze ceea ce el susţinea. Dar proprietarul cailor-minune a refuzat să-l primească pe psiholog. El a motivat că aceste expertize, pe care le socotea „chiţibuşare”, îl oboseau. Fără îndoială, nu dorea să-şi atragă dezaprobarea unui om care, cu toate că nu era decât la începutul carierei, avea deja reputaţia că reduce „faptele psihologice la mecanisme fiziologice, neglijând aspectul subiectiv al faptului de conştiinţă…”

Care este gandul tau?