Animismul şi gândirea omului primitiv

animism (lat. anima – suflu, suflet)

Rezultat al gândirii antropomorfice a omului primitiv, stadiu prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor şi fenomenelor naturii imediate şi prin investirea lor cu atribute ale fiinţei umane, mai ales cu atributele elementare.

Animismul e o concepţie concretă asupra forţelor necunoscute. Termenul a fost impus de etnograful englez E. B. Tylor, în 1871, în studiul său despre cultura primitivă (Primitive Culture) spre a desemna primul stadiu religios, un „minimum de religie”, având ca sursă dorinţa omului de a-şi explica fenomenele enigmatice din propria viaţă (somnul, visele, halucinaţiile, bolile) sau credinţa că orice om are un suflet autonom care-l poate părăsi temporar (în somn sau în leşin) sau definitiv (în moarte).

„Sub numele de animism îmi propun să studiez doctrina «fiinţelor spirituale», credinţa care este însăşi esenţa filosofiei spiritualiste, ca opus al filosofiei materialiste. Inteligenţa, într-un stadiu de cultură puţin avansat, pare preocupată mai ales de două categorii de fenomene biologice: mai întâi, ceea ce constituie deosebirea între un corp viu şi un corp mort, cauza treziei, somnului, morţii, bolii; apoi natura formelor umane ce apar în vis şi în năluciri.

De aici, această deducţie că în fiecare om există o viaţă şi o fantomă. […] La popoarele sălbatice, ca şi la popoarele civilizate, baza reală a oricărei filosofii religioase este animismul” (E.B. Tylor, op. cit.).

Nefiind capabil de abstractizare, primitivul nu-şi imagina poate sufletul ca o entitate imaterială, ci ca un model miniatural al omului, cu trup material şi cu organe, socotit uneori un omuleţ, alteori o pasăre, un şoarece ş.a.

Principalul neajuns al teoriilor animiste stă în limitarea zonei izvoarelor şi, implicit, în artificiala învestire a omului primitiv cu capacitatea filosofică a abstractizării fenomenelor naturale; primitivul remarca în primul rând mişcarea fiinţelor şi lucrurilor, neştiind să deosebească mişcarea autonomă de mişcarea mecanică (un animal alergând, de o piatră rostogolită); chiar mai târziu, noţiunea biblică nephesh, însemnând de fapt „sânge”, era tradusă prin „suflet”.

J. G. Frazer (Creanga de aur, cap. II, Regii preoţi) observă:

„Primitivul aproape că nu înţelege deosebirea pe care o fac de obicei popoarele mai avansate între natural şi supranatural. Lumea este, pentru el, în mare măsură sub influenţa unor agenţi supranaturali, adică a unor fiinţe personificate care acţionează conform unor impulsuri şi motive asemănătoare cu ale lui proprii, putând fi, ca şi el însuşi, mişcate prin apeluri la îndurarea, la speranţele şi temerile lor.

Într-o lume concepută astfel, el nu vede nicio limită în calea puterii sale de a influenţa cursul naturii în propriul său folos”.

Spiritele, în animism, reprezintă un pas spre personificarea cauzal-atributivă a divinităţilor din stadiul mitologic; de exemplu, ciuccii au o distribuire specializată destul de riguroasă: câte un spirit al tusei, guturaiului, epilepsiei, sifilisului etc; diversificarea e mult mai bogată, constituind aproape o mitologie, la unele triburi amerindiene sau africane, dar mult mai săracă la tribul ainu.

Astfel, în orice om primitiv (sau numai cu gândire rudimentară, necultivată), ca şi în orice copil al oricărei epoci, există înclinaţia spre animism, în sensul de a considera însufleţite obiectele înconjurătoare; cum afirmă psihologii, este nevoie de cunoaşterea precisă a mecanismelor naturii spre a scăpa de tendinţa de animare a obiectelor amorfe şi iresponsabile.

§ G. van der Leeuw, L ‘Homme primitif et la religion, Paris, 1940; G. Roheim, Animism, Magic and the Divine King, New York, 1930

  1. Bogdan Cristescu Eu

Care este gandul tau?